duminică, 28 decembrie 2014

Ganduri vechi si uscate...

Zilele trecute am vizitat oraşul unde te-ai născut şi am cules câteva amintiri din copilăria ta. Într-un fel sau altul crezusem că ai fost bătrân dintotdeauna, până când, într-o zi, furat de amintiri, ne-ai povestit cum ai învăţat să zbori pe strada C. Am rămas uimit şi încântat. Detaliile care te umanizau mă făceau fericit. Îmi aduceau mai aproape speranţa că într-o zi acea lumină orbitoare pe care o bănuiam în mintea ta şi din care ne dăruiai jerbe de artificii se va trezi şi în mintea mea...
Aşa că am intrat în oraşul tău cu această amintire – de fapt amintirea unei amintiri care nu-mi aparţine, dar mă aducea mai aproape de mine, cel care mi-aş fi dorit să fiu. Am cumpărat o hartă, cu o strângere de inimă; e foarte posibil ca în timpul care a trecut, numele străzii să fi fost schimbat. Sau, poate strada însăşi să fi dispărut.
Două zile m-am plimbat degeaba. Mă rog, nu chiar degeaba, m-am plimbat prin oraşul vechi, am vizitat bisericile şi prăvăliile de dulciuri, cele mai bune din câte am mâncat vreodată. În cea de a treia zi, cercetând nişte hărţi vechi în biserica în care sfântul arăta cu un deget ameninţător spre clădirea care se ghicea dincolo de ziduri, am găsit-o! Şi o primă scînteie luminoasă mi-a trecut prin faţa ochilor. Oh, bucurie peste bucurie, deci degetul arăta chiar într-acolo... am alergat pe marginea serii până la capătul ei de sus.
M-am aşezat întâi pe un colţ de zid să mă odihnesc. Am privit îndelung strada, până când casele care o mărgineau s-au estompat. Din fericire era seară şi strada aproape goală. Aşa că nimeni nu m-a văzut când am început să alerg cu marginile hainei fluturând, şi cu scânteile luminând o clipă şi apoi stingându-se  în urma mea. Pentru câteva clipe chiar am crezut că am să zbor. Şi poate chiar am zburat...
Când mi-am revenit, în lumina rece a felinarului de deasupra mea începuse să ningă cu fulgi cenuşii. Prima zăpadă a anului. Capul mă durea îngrozitor, scânteile se stinseseră toate şi nici urmă de poveste pe nicăieri. Mi-am strâns haina pe lângă mine şi am plecat mai departe.
În oraşul în care se spusese că ai fi putut fi, nimeni n-a auzit de tine. Şi totuşi, o urmă am găsit. Un volum de vechime incertă care putea foarte bine să fie al tau. Pecetea ta, autor necunoscut. Anticarul nu voia să-l vândă. Nu mă întreba cum l-am obţinut. Am căutat un loc liniştit unde să-l citesc. Mi-am imaginat că îl citesc cu vocea ta, suna cât se poate de credibil. La un moment dat am tresărit şi au apărut câteva scântei: ale tale erau cuvintele, le-am recunoscut! Oh, şi cît de frustrat fusesem când le-am auzit prima dată...

,,in copilarie bomboanele-cuvinte nu sunt asa importante. atunci se mananca fructele-senzatii si prajiturile-emotii, care cresc mai aproape de pamant :)
copacul cu cuvinte e pentru adulti, dupa ce trece ,,ce", ,,de ce", chiar si ,,cum" si creste ,,pentru ce" si se ofileste ,,la ce bun"...”

Am savurat acum cuvintele ca pe bomboane. Doar că gustul îmi părea vechi şi prăfuit. Imaginile revenite din trecut au plutit în faţa mea o vreme: ochii care îţi sclipeau când vorbeai despre acele bomboane cu toate aromele; gestul hotărât al mâinilor când pronunţai ,,cum”… privirea încărcată de semniifcaţii pe care mi-ai aruncat-o câd ai rostit ,,la ce bun?” pentru că acel ,,la ce bun” era al meu, zădărnicia care mă încerca înainte să te cunosc şi care mă chinuie şi acum, după ce ai plecat…
Şi am plecat şi de acolo.

Între timp, până când te voi găsi, îmi scriu propria carte. Am să o scriu fără să recitesc nici un cuvânt din ea până la final, până când te voi găsi. Vezi, îmi las şi îţi las sufcient timp… şi atunci voi fi tare curios să aflu dacă sclipirile pe care le voi prinde şi le voi strivi pe hârtie vor fi ale mele sau tot ale tale. Voi folosi pentru scris acel timp secret pe care mi l-ai dezvăluit atunci când mi-ai dăruit primul calendar, zilele pătrate şi albe dintre luni. Între ieri şi azi a fost un astfel de timp. Azi încep.

miercuri, 24 decembrie 2014

doua mii paispe, decembrie. varianta oficiala.

M-a provocat facebook la retrospectiva anului mai devreme decat de obicei... de ce nu? Si ce daca in saptamana ramasa se poate schimba totul? Am privit cu un pic de curiozitate pozele alese. Da, sunt momente importante din viata mea, dar nu esentiale. Ceea ce a fost mai important n-a avut cum sa fie fotografiat. Ce bine si ce pacat…

Cei doi oameni care mi-au marcat finalul lui 2013 si-au continuat actiunea. Cu ajutorul lor mi-am mentinut echilibrul intre mitologie si realitate, fascinatia pentru adancuri si exersarea de tehnici specifice pentru ridicarea la suprafata. Fiecare a jucat pe rand rolul recuperatorului si m-a ajutat sa cresc inca putin.

In martie, dupa reluarea ritualului Dochiei am avut curajul si norocul sa imi scot efectiv cojoacele. Ei, da, cate unul, incet-incet… in fata focului. Pentru ca da, cineva m-a asteptat in fata focului cel in jurul caruia ma tot invartisem in anii din urma. Despre asta nu se poate povesti. Pentru simplul motiv ca in spatiul magic in care ma dezbrac – cuvant cu cuvant, o emotie dupa alta, pentru a lasa la suprafata sectiuni fine din geologia personala – nu se aplica legile logicii si ale memoriei din starea de veghe… cuvintele inseamna altceva, si ceea ce spui e ceea ce vrei sa spui cu adevarat, dar nu stii cum. Si se intampla totusi.
Si continui sa o fac, uneori cu gratie, alteori impiedicandu-ma; si am inceput treptat sa trec si de partea cealalta, in rolul celui care face focul…

In vara am mai obtinut un dreptunghi de carton care imi confirma ca stiu sa fac focul. De data asta l-am luat in serios si dupa ce am zis ca nu, eu in nici un caz nu, am inceput sa ma joc cu copiii, incepand sa inteleg de ce nu voiam. Nici unul dintre noi nu a avut de suferit.

Daca ar fi sa aleg ziua cea mai fericita a anului ar fi una de vara, in care am petrecut cateva ore pe o plaja, doar eu, Mikka si un caine. Si o carte. Libertate, fericire, joaca, joc. Toata plaja, toata marea numai pentru noi.

Cea mai importanta miscare interioara? Sinteza intre terapie, povesti si margele. Consacrata in final intr-un hrisov virtual al imparatiei…  mai multe despre asta urmeaza pe blogul de margele…

Cea mai mare provovare? Sa dau ceea ce inca nu am. Sa am incredere in a cere pentru a da, pentru ca cei care astepta de la mine merita ceea ce le-am promis, chiar daca platesc asta cu zvarcoliri pe canapeaua din fata focului si cu eforturi de vointa de care nu m-as fi crezut capabila…


Cel mai mare dar primit? Un spatiu in care sa-mi eliberez focul interior… si care va deveni sediul Mentalservice – cea mai mare realizare a anului viitor. Care va sa vina…

vineri, 7 noiembrie 2014

...dar asta e o alta poveste.

Te-am chemat să-mi spui o poveste. Şi să mă ţii de mână până când se termină, şi vreau să mi-o spui frumos, şi să ai răbdare să adorm măcar o dată înaintea ta. Măcar de astă dată.

Mă priveşti lung, perplex şi îmi iei mâna. Mâna ta e mai rece decât a mea şi tremură mai tare.  Eu zâmbesc. Tu îmi eviţi privirea, apoi îţi dai seama că nu are rost şi îţi readuci ochii în ochii mei.

M-ai întrebat cât timp mai am. Nu prea mai am şi am mai pierdut din el până să ma hotarasc să te chem. Credeam că mai am măcar o carte în mânecă, dar când am privit-o, mi-am dat seama că era doar ea,  arcana fără nume. Şi atunci te-am sunat. De ce pe tine? Pentru că tu m-ai ţinut de mână şi când am intrat în poveste, chiar dacă nu ştiai că e povestea mea. Şi te-am chemat să închizi tot tu cercul, aşa mi se pare corect.

E adevărat, şi chipurile altora se suprapun peste al tău. Cu câteva nopţi în urmă am visat un alt om drag, tot povestitor ca şi tine. Doar că spre sfârşitul visului, imaginea ta s-a suprapus peste a lui şi am înţeles că încă n-am plecat din Oraşul de Jad. Acum voi pleca şi certitudinea asta îmi permite să îţi cer ceea ce nu ţi-am mai cerut de multă vreme. Spune-mi o poveste.

Eziţi, pentru că nu ştii ce să-mi spui. Toate poveştile pe care mi le-ai spus până acum erau despre tine iar eu am intrat fascinată în ele pentru că mă recunoşteam în perosnajele secundare. Uneori chiar mă identificam cu tine, şi mă retrăgeam cu un pas, pentru că era povestea ta, iar tu erai tu şi nimeni altcineva, eroul care îşi străbătea victorios propriul drum.

Poate că acum ţi se pare că ar trebui să-mi spui o poveste despre mine. Nu, n-ar mai avea haz şi nu mai am timp sa incerc ceva nou. Vreau tot o poveste de-a ta în care eu să mă simt mică şi ocrotită, pe care eu ascultând-o să îmi doresc să fiu asemenea ţie şi să mi se pară că am timp pentru asta.
Vreau înapoi timpul în care credeam în Vrăjitorul din Oz, mă vreau pe mine cea de atunci, descoperind magia şi magicianul, jucându-mă de-a tu.

Tu să îmi povesteşti iar eu să fac din când în când stop-cadru în poveste, să-ţi spun tot ce simt ascultând-o, ascultându-te. Tu să spui cuvinte mari şi abstracte, iar eu să le traduc în atingerile nisipului, mirosul luptelor din deşert, caldura soarelui şi gustul vinului şi al prăjiturelelor in forma de lună, cântecul marii ploai, toate purtând amprenta inconfundabilă a jadului. Vreau să retrăiesc într-o oră pe celelalte o mie pe care n-am avut timp să le închei.

Deschid ochii şi te privesc. Nu mai simt atingerea mâinii tale, dar e ok, pentru că oricum n-avem o amintire despre ea. Doar mintea mea o atingea uneori pe a ta şi dansa în jurul ei.
Spune-mi, spune-mi povestea. De fapt nici nu vreau să înţeleg cuvinte, ci vreau doar să intru în acea stare de atentie îndreptată în acelaşi timp înăuntru şi în afară, în care mintea ta o atinge pe a mea, firesc şi natural, în ritmul cel mai potrivit.

Când ai început, în sfârşit, să spui povestea am închis ochii ca să te văd mai bine şi chipul tău s-a acoperit de celelalte chipuri.
Au trecut prin faţa ochilor mei închişi valuri şi dune, am trecut prin porţi şi pe sub bolţi, am urcat în turnuri şi m-am prăbuşit o dată cu ele, în timp ce întindeam mâinile spre stele.
Mâinile tale m-au prins, m-au rostogolit între palme şi m-au aruncat cu forţă spre turla bisericii. M-am spart în mii de mici cioburi strălucitoare. O parte au rămas între stele, iar restul au căzut la picioarele tale, închegându-se într-un singur cuvânt: ŞTIU.
Ştiu, răspunsul la acel ŞTIU al tău pe care mi l-ai spus cândva, înlocuindu-mi întreaga frică, umplând întreg spaţiul minţii mele însetate şi înfometate. Iti raspund abia acum, iti multumesc abia acum...

Într-un târziu, am deschis din nou ochii şi am privit silueta ta îndepărtându-se până când a devenit un mic punct luminos, cât o stea. Eu nu plecasem încă. Doar te lăsasem pe tine să pleci. Nu mai aveam nevoie de tine şi voiam să ştii asta. Mai era o clipă până la plecarea mea într-o altă poveste. Una semănând, totuşi, destul de mult cu a ta...


duminică, 27 iulie 2014

chronostalgia de la miercuri fara un sfert, luna urmatoare

marti oamenii sunt sparti, miercuri, oamenii sunt cercuri... iti amintesti povestea? de data asta nu va fi chiar intre marti si miercuri, poate sa fie doar miercuri la o ora distanta, cat sa avem timp sa mutam spatiile pentru ca cei de dinainte si cei de dupa sa nu-si vada urmele.
poate ca eu am sa intru si am sa inspir profund, gustand o molecula doua-ramase, apoi am sa deschid larg geamurile si am sa expir, pentru ca trebuie sa intru in noua ora, in noua era fara amintiri, fara sentimente si fara resentimente - in bulele spatio-temporale fragile, ca niste baloane de sapun ale celor ce-si vor trage scaunele mai aproape sau mai departe de mine.
sau poate ca tu ai sa vii dupa mine, iar eu voi avea grija ca umbra niciunui cal verde care a alergat pe toti peretii sa nu umbreasca vorbele de dupa, ingreunand pronuntia.
si e atata alb, ca nu se poate altfel. 

marți, 24 iunie 2014

Vraji si vrajeli de vara.

Ritualul pare sa fi inceput. Ramurile dudului se zbat, grele de dude coapte si de vrabii. Si de cesti, pe care le poarta mandru vara si iarna.O  vrabie mananca dintr-o duda mare si grasa, prea mare pentru ciocul ei mic. 
Gazda vrea o vraja prin care sa dispara dudele. O inteleg dupa ce dudul ne bombardeaza cu fructele coapte, zemoase si pline de suc violet. Protestam putin, si el opreste bombardamentul, trimitandu-ne apoi cateva omizi pufoase.
Eu vreau o vraja care, in ciuda minunatelor prajituri oferite de gazde, sa ma ajute sa mananc numai cat o vrabiuta... si sa am gratia si precizia ei...
Iata cum se face: se culege o duda mare si grasa de pe ramul de unde tocmai si-a luat zborul vrabia. Se priveste cu admiratie si respect pentru frumusetea ei debordanta si pentru culoarea pe care o lasa pe degete, pe masa si pe servetel. Se degusta lent privind in acelasi timp o vrabie pe sub gene si miscand genele in ritmul aripioarelor ei... 
Se constientizeaza intens gustul, culorile, freamatul frunzelor si al vrabiilor... O fi gata? 
Apoi mai iau o gura de limonada si astept fetele impreuna cu care voi scrie vrajile si vrajelile. 

duminică, 1 iunie 2014

o bataie de inima din 168. apoi una din 336. cu pauze.


Ma uit in oglinda si vad Cordonul de Argint, subtire, cum sustine Marea de Ceatza care ma invaluie precum lichidul amniotic.
La lumina si caldura focului, dincolo Marea de Ceatza infloresc orhidee atat de mari incat se pot vedea de la fereastra. Sau chiar de la coltul strazii, depinde de perdele. Privesc in foc si privesc prin foc. 
Imi arcuiesc Cordonul de Argint ca pe o undita cu care pescuiesc pretioasele cuvinte din locul de alaturi de foc. Dupa ce le prind, ma invelesc cu ele si le las sa ma patrunda pana se contopesc cu dialogul meu interior. Da, am stiut dintotdeauna ca asa e. Doar ca am avut nevoie sa vad si sa aud toate acestea reflectate in foc ca sa imi amintesc, si sa-mi construiesc culoare stabile prin Marea de Ceatza in care inoata orhidee.

168 - numarul de ore dintr-o saptamana.

joi, 8 mai 2014

dulceata serii

cafeaua cu lapte si prajitura mea s-au terminat de mult. mi-e aproape somn, dulce si el. dar nu dorm inca.
pe masa intunecata, alaturi de cana si farfurioara goala mai sunt  un ceai si o cafea. ceaiul putin indulcit, cafeaua amara.
langa ele, degetele dau dulceata vorbelor din jur. degetele ei, cu petale roz in varf, framanta un pliculet cu miere. degetele lui, mai brune si cu aroma de tutun se joaca in acelasi ritm cu cele doua pliculete de zahar, brune si ele.
si tot ceea ce n-a ajuns in ceaiul si cafeaua de pe masa pluteste acum in lumina blanda a serii, inconjurand cu sfiala, dar si cu gratie vorbele. iar vorbele se impletesc pana cand povestea patrunde prelung in lumea reala, inlocuind-o inca o data. 

marți, 8 aprilie 2014

puzzle

mi-am pastrat aici o parte din frunzele cazute toamna sau primavara sau oricand, si din cand in cand, dintre pagini mai cade cate una. ma uit la marginile ei si alta pare sa se potriveasca perfect acolo, ca si cand s-ar fi rupt in mod repetat de pe aceeasi ramura, in aceeasi clipa, in clipe diferite sau in vieti diferite.
si de cate ori scutur cartea de praf, vrand sa mai citesc ceva inainte de a o pune la loc, frunzele se aseaza altfel, si de fiecare aceea e conexiunea reala si cea mai plina de sens intre parte si parte, fara a putea sa fac saltul prin care sa am acces la intreaga imagine.
si ma recitesc in toate felurile, intelegand inca si inca, si inca putin si aproape deloc. si atunci, de ciuda, mai cad niste frunze iar eu alerg si le prind repede, scriu data pe ele si le pun intre foile cartilor. cele pe care inca nu le-am scris. 

duminică, 30 martie 2014

zbor de luna noua cu boboc de trandafir si scoica



ne-am asezat de jur imprejurul unui spatiu luminos, in care lumina nu intrase inca. a intrat si ea mai apoi, cu fosnet de frunze, fluturari de petale, de aripi si rasete ascunse pe jumatate, aratate pe de-a-ntregul. si a scuturat Calea Lactee si a asezat lumea in centru, in miniatura, cu toate lucrurile si fiintele, elementele si emotiile, in ordinea universala pe care ne-a tradus-o apoi, pentru fiecare, ca sa ne putem structura dezordinea personala.
si ne-am umplut mainile cu praf de stele si comete, cu lumina si culori, cu texturi si cioburi din jocul spart de-a realitatea. si le-am asezat pe toate in spatiul nostru personal, lipindu-le intre ele cu cuvintele povestii care venea peste noi lin, cu valurile oglinzilor interioare imblanzite.
apoi ne-am construit fiecare propriul univers, in oglinda, cu negandiri si razgandiri, cu munti si cu mari, cu expeditii repetate pana in centrul lumii si inapoi, pentru  mai duce/aduce cate o piatra, cate o floare, cate o primavara, cate o iarna...
iar cand toate lumile au fost puse pe orbite, am dansat in jurul lor pentru a intelege rotatia si revolutia propriului pamant, propriului foc, propriilor ape si a aerului din noi si dintre noi. si le-am cunoscut si recunoscut, sau ni le-am imaginat si ne-am asigurat reciproc ca ne vedem si ne privim.
ne-am asezat din nou in jurul centrului si atunci a inceput inca un dans, fire de lumina venind din centru in valuri, rasucindu-ne pe fiecare si legandu-ne unii de altii. 
am prins cate un fir si am inceput sa-l rasucim, aruncand capatul de la unii la altii. si pentru a-i da greutate, in momentul in care lumina a ajuns la noi, am trimis-o mai departe infasurata in jurul cate unei stele din propria constelatie, spunand celuilalt ceea ce aveam nevoie sa auzim noi insine: tine o stea cu cheie sa-ti descui marea, uite o o stea cu scoica sa-ti sustii floarea... si ne-am ascultat si ne-am inteles. 
si in cele din urma, cu ochii plini si inimile pline, am lasat universul sa revina din nou in miracolul originar, iar noi am plecat fiecare cu cate o stea in buzunar. 

vineri, 21 martie 2014

Albastru gol


luni, 10 martie 2014

ultima baba

pentru zilele care au trecut, mi-am propus reluarea proeictului mai vechi, de scuturat cojoacele. de aici si aberatiile din ultimele postari.
a fost mai simplu la inceput, cele de la suprafata imi erau destul de cunoscute. ca sa le recunosc pe cele de dedesubt, am luat teoria la recitit. adica ce sunt si la ce folosesc mecanismele de aparare. oh, cat de folositoare... o data numite, cojoacele nu s-au lasat scoase, ci s-au strans mai tare in jurul meu. am tremurat cu ele cu tot si mi-am citit lectiile de la distanta.
si mi-am amintit ca, de fapt, Dochia a murit de frig, crezand in soarele de martie. da, a putut urca drumul, simtindu-se pentru o vreme mai usoara. doar ca  n-a stiut sa se opreasca la timp, n-a simtit frigul. 
am pornit si eu pe drumul catre soare, cale lunga. ramane de vazut la vara cum va fi. se spune ca va fi cea mai fierbinte vara din ultimii ani. 

duminică, 9 martie 2014

8. cojocul rosu

cafeneaua plina de femei imbracate in rosu si sorbind coctailuri rosii din lalele. feminitati paralele, neorientate, privindu-se una pe cealalta, realxate si surprinse oarecum de absenta oglinzilor masculine. sampanie, bomboane, rasete. si totusi, ceva lipsea. si era bine si asa. 

7. zambetul rezista,

entuziasm pe fatza, cinci lamai sa fie? nu, multumesc, zambetul e prostesc dar e al meu, la nevoie mai tai putin din marginile lui (ah, nu, marginile striga!) si le cos de zambetele vitoare, mai scurte... sublimare sa fie? n-as zice, efervescenta persista, baie imaginara in apa minerala. oricum, vinerea e zi frumoasa, de ce n-ar fi si mai si?
apoi, dulce imblanzire, picturi, culori, povesti, tandrete. da, vreau, am sa fac si eu. pastrez bucatile de zambet si copii ale zambetului intreg pentru daruri de undeva, candva.

vineri, 7 martie 2014

6. fara cojoace.

Si da, le-am luat pe toate la mine si nici nu stiu cand le-am scos. 
Pentru ca inauntru ardea focul si ma asculta cu vocea de apa si atunci m-am inmuiat si m-am incalzit si am renuntat la ele si la celelalte voci din capul meu. 
Si am zambit si am ras prosteste, Baba Dochia goala, bucurandu-se de caldura, uitand de ploaia de afara si de cutia de chibrituri fara chibrituri. 
Pentru ca vine din nou primavara, timpul vorbelor noi care se cer spuse, ascultate, cantate si spalate de sensuri. 
Pentru ca timpul e putin inainte, cel de dinapoi trebuie sa se rostogoleasca repede printre pietre si caramizi astfel incat firele si sarma sa se rasuceasca din nou, fara noduri sub soarele verii tarzii.

joi, 6 martie 2014

5. regresie

Pasii inapoi, rapid, cu voluptate, pana la clipa in care. In momentul in care am intrat in ea ma cuibaresc o vreme asteptand sa ma incalzesc, sa simt sangele, seva, saliva umezind buzele crapate de respiratia care a tinut locul vorbirii. Nu tin neaparat sa vorbesc, doar sa privesc si sa fiu privita. Nu conteaza ce gandesti atunci, e important sa-mi spui orice. Dupa ce ma dezmortesc am sa-ti raspund, fara teama de tot ce-ti poate trece prin minte. Ma prind de vocea ta si ies treptat, ca si cum acum as creste pentru prima data. Am sa te rog sa-mi dai timp. Sa nu-ti imaginezi ca daca, in alte zile, joc rolul tau vreau sa sar vreo replica. Vreau sa ma bucur constient de orice, chiar de momentele de transa in care vorbesc fara sa ma aud. Sa-mi traiesc somnul constient, in deplina siguranta. Si apoi, cand plec de la tine sa ma reintorc in mine cu bucurie. Abia astept dupa-amiaza de azi, in care poate ca n-am sa-ti spun nimic, sau am sa-ti povestesc tot de prima data. Tot.

miercuri, 5 martie 2014

3,4

intre proiectie si introiectie, intre gelozia pe somnul tau si protestul somnului meu.
vad culori si ma supar pe tine, pentru ca nu-s culorile mele, desi imi plac. si imi imaginez ca dormi pentru ca nu vezi culorile mele sterse, despre are eu iti povestesc cu prefacuta convingere.
ma uit urat la vocea ta, pentru ca mi se pare ca suna fals, si imi pare rau pentru tine, pentru ca nu-mi pot stapani somnul ascultand-o. si imi pare rau ca sunt atat de necolorata. intre somnul tau si somnul meu intreg sistemul construieste ruine. din cand in cand, excursii si poze. undeva, in culorile mele si in vocea ta exista potentialul unei catedrale de vis. dar vom muri amandoi in accidente stupide in timpul constructiei. si vor ramane in arhive culorile mele, mai sterse si vocea ta, prefacut convingatoare.

luni, 3 martie 2014

2. deplasarea. de la frig la cald :)

doar cativa pasi, cateva randuri mai incolo, mai in fata, mai la dreapta, pana la dizolvarea in multime. o usoara uimire suspendata peste timp: asteptand intrarea zeului in templu, privirea mea rataceste in umbra omului, marind-o.
o usoara tristete, privind umbra mai mare decat amintirea. luminata si incalzita apoi de reflectoare: rosu, albastru, roz, lumina-umbra, lumina-intuneric, lumina-lumina, lumina... rasunand dulce in cele patru directii. umbra omului a disparut printre amintiri, zeul are acces la o memorie mult mai veche.

duminică, 2 martie 2014

stratul 1. negare.

oglinda, alaturi de mine e intrebata: care e cea mai importanta valoare? raspuns firesc: frumusetea! cum? nu se poate, frumusetea e a ta, oglinda, cum as putea-o eu accepta si asuma? nu numai ca nu e importanta pentru mine si nici nu ma intereseaza, dar nici macar nu exista, yinul si yangul mi se unesc si mi se dizolva si doar niste margini subtiri de cerneala mai tin lumea in cercul fara centru... am vorbit o vreme fara sa inteleg ce spun, apoi am tacut, confuza.
am lasat hartia jos si am inceput sa scriu deasupra desenului. si el a disparut, dar numai eu stiam asta. 
realitatea nu e nicicand cea care te priveste, ci e cea din spatele pleoapelor. intre timp, in jurul meu izbucnise razboiul, nu mai conta.
si cumva, cerneala a inceput sa se onduleze in fir scrijelit subtire prin transparenta membranelor de pe ochi, iar cand stiloul m-a zgariat un pic am strigat: ba e adevarat! dupa frumusete am strigat toata viata, si n-am uitat-o decat atunci cand n-am mai avut voce, si am ramas sa plang cu lacrimi de cerneala din ce in ce mai diluata.
razboiul a continuat o vreme si clopotelul a sunat de armistitiu. frumusetea a continuat sa-mi bubuie surd in tample. inca o mai aud. cand mi se vor vindeca privirile am sa o si vad. pana atunci, mainile mi se plimba bland pe hartie.

duminică, 16 februarie 2014

vocile

cand mi-e dor intr-un anume fel, deschid cutia cu voci si aleg una. 
le-am ascultat de atatea ori incat cuvintele nu mai sunt importante. oricum, nu ele vorbeau cel mai mult, ci cei care intrebau. inchid ochii si las vocea sa mi se plimbe lent pe piele, indiferent de ritmul rostirii. 
nu, te ascult in ritmul meu, acum doar timbrul e important.
astept anumite fraze, anumite inflexiuni, anumite momente cand vocile par puse pe dos, rasunand mai mult spre inauntru decat spre afara.
si ma prind de ele, alunecand si eu pentru cate o lunga respiratie in interiorul lor.