sâmbătă, 5 august 2017

chronostalgia

 

cateva ore prin drumul pe jumătate prăfuit, pe jumătate asfaltat, încins cu totul, și câțiva ani în urma, drumul părându-mi-se mult mai lung în pustietatea lui. n-am mai trecut pe aici de doi ani, n-am mai trait aici de treisprezece. nu-mi amintesc evenimente, doar imagini/flash și stări, în toată subiectivitatea lor.
cu teama ca locul să nu fi dispărut total, fie sub valuri, fie sub faleză. încă era.
cu teama ca imaginația mea să nu fie lovită de diferențe prea mari. cu lumina fierbinte în ochi și pe creștet și cu papucii împiedicându-se printre bolovani.
și am ajuns. și m-am îndreptat automat spre o zonă de câțiva metri de nisip și apă, în care nici nisipul, nici apa și nici aerul nu mai aveau cum să fie aceleași.
și totuși erau. m-am așezat, m-am ridicat, m-am dezbrăcat, m-am îmbrăcat, am intrat, am ieșit. m-am bucurat, m-am întrebat... ce era oare la fel? era nespus de bine. era stasifacția de a fi ajuns aici, unde apa are o anumită culoare, o anumită căldură, o anumită densitate; unde lumina e ca nicăieri altundeva, unde imaginația mea înoată liberă printre ființe de lumină albastră. locul meu, spațiul meu, de neconfundat, cel mai real dintre toate visele.

pay it forward

pluteam cu ochii inchisi printre cuvintele tale si din cand in cand inghiteam cate un regret: ce minunat ar fi fost sa fi inteles tot, sa fi retinut tot, sa fi trait in mod constient toate astea; sa spun si eu aceleasi cuvinte, sa fac si eu alte fiinte fericite spunandu-le povesti despre ele din cealalta realitate. sau despre mine, despre tine, despre lume. plecam plutind inca, tusind de cele ramase nespuse, razand si plangand de bucurie, intrebandu-ma ce s-a intamplat, asteptand sa se intample, facand sa se intample.

uneori ma trezeai si cele cateva cuvinte cu cate ma faceai atenta cadeau in mine cu toate greutatea: am sa-ti spun ceva mai greu de dus acum, dar sunt aici cu tine; mai e ceva despre care ai vrea sa-mi povestesti astazi? sau, preferatele mele: avem tot timpul din lume. apoi adormeam la loc si ascultam in somnul fericit ceea ce imi spuneai pentru a uita in clipa urmatoare, deplin constienta.

au trecut bucati mari de timp si de emotii, s-au rostogolit si s-au slefuit bolovani, s-au rupt lanturi si s-au impletit fibre subtiri si am trecut, rotindu-ma lent, in celalalt fotoliu. si privesc spre cealalta fiinta cu rabdare si cu nerabdare, cu prudenta si cu dragoste, ascultand-o si povestindu-i. si ma topesc vazand infloriri si influturiri atunci cand o intreb: mai e ceva despre care ai vrea sa-mi povestesti astazi? avem tot timpul din lume...
si plec fericita de la mine spre mine, ca si cum tocmai as fi plecat de la tine spre mine.