duminică, 4 octombrie 2015

la panda in colturile mintii :)

un mic fragment muzical, obsedant. il repet fara sa stiu de unde sa il iau, cu ce sa il leg, de unde vine, ce vrea. dar imi place. si imi place jocul pentru ca stiu ca in cele din urma, dupa nenumarate repetari ceva se lumineaza. in rasucirea lui atinge treptat ceva, si apoi mai apare o nota, un cuvant, o stare, o amintire. si un inteles.

il las sa se cante in cerc, atenta la locurile pe langa care trece. ma simt ca intr-o plimbare in intuneric prin propria minte, stind ca lumina o sa apara atunci cand atingerea va fi indelung repetata, insistenta, fierbinte. uneori apare ceva, aproape o amintire, fara senzatii. doar presimtirea unui spatiu care s-ar putea deschide, ca amintirea faptului de a fi visat, fara amintirea visului.

nu stiu daca sunt si cuvinte pe acolo, dar le presimt. si in asteptarea lor imi rotesc in minte din nou si din nou sunetele. si la un moment dat apare. primul cuvant. A STORY. si senzatia aproape fizica a unui flash luminos, un fior de bucurie stiind ca amintirea va incepe sa se lumineze. apoi cuvantului i se asociaza o imagine, apar si alte cuvinte - nu multe, dar suficiente cat sa localizez ceva in timp si spatiu. locul din minte unde ma plimb acum e ca o mica pestera luminata de lumina unui chibrit. suficienta pentru siguranta si curiozitatea de a explora in continuare. 

da, am identificat cantecul, acum mai trebuie sa inteleg de ce. sa gasesc punctele de contact prin care l-am scos din pestera lui intunecata la suprafata, pe campiile batute ale mintii constiente.

da, astazi am scris si am cautat imagini care au legatura cu versurile cantecului si cu imaginile videoclipului. si am facut-o  oarecum neatent, stiind ca nu trebuie sa termin atunci ceea ce faceam, ca voi mai continua deseara (adica acum, cand povestesc).


si am mai facut un mic efort de conectare treptata, cautand videoclipul in conditiile in care imi aminteam doar cateva cuvinte ale cantecului si numele pictorului. si in cele din urma l-am gasit.
si acum ma bucur in continuare, cautand toate punctele de contact si stiind ca la batranete memoria antrenata acum o sa ma ajute sa mai recuperez una-alta. si sperand ca si atunci ma voi simti bine in propria minte descoperind vechile si mai noile conexiuni.

duminică, 8 februarie 2015

INNERFACE


INNERFACE  e un eveniment organizat de Studio Narcis. Eveniment in care se petrece exact ceea ce v-ati putea imagina. Si mai mult decat atat. Mult mai mult.
Fotografie. Mai exact, fototerapie. Fotografii ale chipului, ale mastilor, ale interiorului mastilor, ale spatiului sintre masca si chip, ale Egoului si Sinelui, ale trecutului si viitorului. Si posibilitatea de a le schimba.

Aparatul foto e magic. Cu un click intoarce un gand pe dos si o emotie pe fatza. N-aveai cum sa le fi vazut pana acum si din interior si din exterior. Incredibil, dar chiar se vede. Corpul tau arata aparatului de fotografiat ceea ce nu arata oglinzii.Iar ochiul se priveste pe sine si dincolo de, intelegand, in sfarsit...

Cand am inceput sa fotografiez nu stiam ce am sa vad. Cand am inceput sa fiu fotografiata stiam doar ce vreau sa spun. Fara cuvinte. Stiind cumva ca imaginea va condensa esenta din cele o mie de cuvinte intr-o clipa de constientizare.

In imaginea asta sunt eu, in relatie cu propriul copil interior. O clipa dintr-o secventa de relatie pasionala, cu iubire si ura, cu acceptare, respingere si iar acceptare. Evident, secventa cu final fericit. Ne-am regasit si ne-am impacat, inchegandu-ne autonomia si pastrand intimitatea. Ei, da, nu doar cu un simplu click, dar n-a fost nevoie de prea multe...


sâmbătă, 24 ianuarie 2015

Ora



,,sarbatoarea e incununarea pregatirilor de sarbatoare" / A de Saint-Exupery

O dată pe saptamana sau, uneori la două săptămâni, într-o o zi anume şi la o oră anume emoţiile mele se adună toate la suprafaţă. Unele dintre ele urmează să se exprime. De cele mai multe ori nu ştiu nici eu şi nici ele care sunt emotiile carevor avea întâietate. Cu câteva zile înainte toate se zbat şi se agită, iar eu încerc să le traduc în cuvinte, să le aşez unele lângă altele, cu legături, amintiri şi dovezi. Le explic că dacă mă lasă să le aşez în ordine, pot să le scot la suprafaţă pe toate. Doar să aibă răbdare să le scutur, să le îmbrac frumos pentru vizită. Unele aşteaptă, răbdătoare, de mulţi ani. Altele rup totul în jur. Nu eram decat eu în jurul lor, şi eu nu le mai ajung.

În ziua aceea, undeva/cândva, între după-amiază şi seară mă pregătesc să urc dealul. E linişte peste tot, nimeni în jurul meu din momentul în care închid usa şi momentul în care am ajuns şi sun la uşă. Drumul începe într-o grădină, se continuă pe străzile dintr-un cartier liniştit, trece printr-un parc, pe lângă o biserică mică-mică şi pe lângă o fântână secată, inutil păzită de patru broaşte verzi.Uneori pe alei se prelinge câte o pisică. Ma opresc si imi trec mainile prin blana ei.

De cele mai multe ori am timp să mă plimb puţin şi prin parc. E pustiu, şi chiar dacă uneori mai sunt câteva persoane, nu le aud. Alteori trec pe lângă parc, ocolesc biserica si aleg cealaltă intrare, doar pentru plăcerea de a vedea lumina aprinsă la ferestre. Atunci mi se pare că timpul se opreşte o clipă şi las să mă pătrundă bucuria. Clipa aceea mă umple atât de tare, încât nici emoţiile de la suprafaţă nu mai au nimic de zis. ,,Ce te aduce aici?” ,,Nimic, doar am văzut lumină la tine şi am intrat”. Totul e aşa cun trebuie să fie.

Aş putea să merg o staţie cu autobuzul, dar nu mă ajută cu mult. Aleg să merg pe jos, e drumul cel mai scurt – o jumătate de oră în ritm de plimbare, respiraţia sincronizată cu mersul, fiecare pas adâncindu-mi transa. Ieri am privit îndelung ceaţa şi picăturile de apă de pe crengi. Totul simplu, aproape perfect. Doar pentru că am ajuns aproape, la câţiva paşi şi câteva clipe distanţă de vârf. Aş putea să mă opresc şi aici, cu un pas înainte, să nu merg până la capăt, e atat de bine... dar emoţiile care acum sunt doar obosite de aşteptare şi-ar relua asaltul cu forţe sporite. Clipele de graţie trăite sunt doar împrumutate din cele care urmează, ca să mă ajute să fac ultimul pas.

După ce sun şi intru am câteva minute să mă reobişnuiesc cu lumea în care tocmai am intrat. Camera e vie şi atâta timp cât sunt doar eu în ea nu încetează să mă uimească. Nu se schimbă aproape nimic, dar totul e diferit. Nuanţe noi, moduri noi de a mă raporta la spaţiu. Stare de siguranţă trăită cu intensitate. Bucuria creşte cu violenţă, inundându-mă fără să mă rupă. Apoi ora începe.


joi, 8 ianuarie 2015

metamorfoze. metEMOrfoze. un fluture e o omida care a facut psihoterapie.



am gasit poza si afirmatia si mi-au placut. pentru ca am fost intotdeauna fascinata de ideea de metamorfoza. si de orice transformare mai mult sau mai putin completa la care am fost martora macar o clipa.
doar ca psihoterapia poate sa para ciudata aici, inserata intr-un proces firesc si natural. toti fluturii se formeaza din omizi si nimeni nu-i asista in treaba asta, ma rog, cu exceptia fluturilor de matase. iar fluturii de matase asistati nu mai ajung sa traiasca in starea de fluturi pentru ca ii crestem pentru firul de matase, si nu pentru zbor.

am vrut sa inteleg mai bine, sa-mi amintesc ce inseamna si am deschis manualul de zoologie – un manual vechi de peste o suta de ani, in care descrierea metamorfozei are un pic de vraja – din culoarea paginii, din limbaj – o vraja care te poate ajuta sa treci mai usor la metafora. bine, l-am ales si pentru ca intimitatile astea nu le-am gasit in manuale mai noi,

si am incercat sa-mi imaginez toate aceste transformari traite constient, sa-mi imaginez ca le simt in corpul meu -  si da, da, sustin ca psihoterapia e necesara.
o omida are o existenta de sine statatoare, o viata in care se deplaseaza, se hraneste, relationeaza, intr-un normal al ei, normalitate care e de fapt a altor specii. ar putea face asta pe  in continuare doar ca in interiorul ei, la un moment dat ceva incepe sa moara. nu stie ce, cum, de ce, dar presupun ca simte ceva. si copiii simt dureri de crestere cand cresc prea brusc si nu inteleg ce se petrece cu corpul lor.  in corpul omizii, apoi al crisalidei aproape totul moare si renaste.

oare cum ar fi sa traiesti asta constient, simtind cum ceea ce considerai a fi ,,trupul’’ tau se descompune treptat si in locul lui apare altceva, atat de diferit incat n-ai idee ce sa faci cu el?
cum e cand, adult fiind, si considerand ca traiesti o viata normala incepi sa simti ca ceva ce parea foarte firesc – obisnuinte, convingeri, valori – incepe sa moara treptat si in loc apare ceva ciudat ce nu se potriveste nici cu trecutul, nici cu prezentul?
si sunt stari in care nu te recunosti, pe care nu le poti controla, orice miscare ai face doare ca naiba. nimic in jur nu ti se mai potriveste, nimic nu mai e suportabil, te inchizi, te izolezi, doar ca schimbarea continua, moarte devine un proces indelungat, si nu ai nici cea mai vaga idee cum o poti opri, cum te poti opri.

in aceste conditii, alegerea starii de inconstienta pare imperios necesara. operatiile se fac cu anestezie generala. dar ce privilegiu sa poti asista treaz la tot ce ti se petrece... iar cineva sa fie alaturi, dezinfectand, curatand, regland doza de anestezic astfel incat sa nu simti durerea, dar sa intelegi ce se petrece... si povestindu-ti despre zbor, si ajutandu-te treptat sa descoperi regulile de functionare ale noului trup in aceeasi lume, vazuta acum de sus...