joi, 30 septembrie 2010

flexibil...

in seara asta, pentru o ora-doua, mi-am simtit sarpele.
nu ma mai gandisem la el de cand l-am simtit intrand. l-am lasat acolo, stiind ca daca isi va gasi locul am sa stiu, daca nu, insemna ca nu era inca timpul lui...
nu l-am simtit trezindu-se, nu m-a trezit nici el cu zvarcoliri sau salturi bruste.
doar ca la un moment dat, uitandu-ma in oglinda, am vazut miscari care nu erau ale mele, ci ale lui. ca si cum eu eram cea care iesea la lumina la auzul sunetelor fluierului oriental si ale tobei, cu solzii lucind in lumina de seara.
nu l-am privit drept in ochi sa nu se simta amenintat. dar mi-am deschis coastele ca sa-i fac loc mai bine in trupul meu.

sâmbătă, 25 septembrie 2010

nu gasesc cartea

stii cum e cand citesti o carte buna si esti intrerupt? si dupa aceea abia astepti sa o reiei si sa te scufunzi fericit in ea pentru ca povestea e mult mai interesanta decat tot ceea ce se petrece acum in jurul tau?
asa e acum, cu diferenta ca nu gasesc cartea. e ca si cum as fi lasat-o din mana de curand, doar ca nu-mi amintesc unde am pus-o, cum se numea si despre ce era. cu atat mai mult sa-mi dau seama unde am ramas.
mai citesc cate unele cu povesti si peisaje tangente, fara prea mare succes. vreau inapoi, in cartea mea.

joi, 23 septembrie 2010

intre puzzle si mozaic

nu mai vreau neaparat bucata lipsa. sau, mai bine zis, am renuntat sa mai caut acea forma perfecta care s-ar potrivi limitelor mele rupte sau taiate. un puzzle ma limiteaza, mai ales daca imi imaginez ca am ajuns la stadiul in care mai am de gasit si potrivit doar o piesa pentru ca totul sa fie perfect.
intre timp, am invatat sa primesc si sa lucrez cu bucatele rupte si cu marginile neregulate care se pot alatura folosind un element de legatura. un liant, o promisiune, o emotie de apropiere. fiecare parte se scalda in bucuria apropierii, fara teama ca ii va fi blocata apoi orice posibilitate de miscare. da, faptul ca e un ciob spart dintr-un intreg care avea candva un rost, poate sa fi fost traita si ca o eliberare, nu doar ca o separare.
da, inca imi caut partile de suflet pierdute in timp si spatiu. dar am inteles ca e absurd sa cred ca stiu cum ar trebui sa arate si unde se vor potrivi. intre timp, si locul de unde s-au rupt a crescut si a suferit modificari. s-a curatat, s-a slefuit, s-a carpit temporar. fragmentul regasit nu are cum sa se potriveasca exact. e nevoie de migala, de bunavointa, de imaginatie si de putere de convingere. sa ramana. de cantece si atingeri blande si calde.
cateva exemple de experiente reusite, aici.

marți, 21 septembrie 2010

vreau niste lipici

lucrurile bune pe care mi le doresc sunt foaaaaarte aproape de mine. doar sa intind mana.
regasesc si o parte din cele pierdute. erau pe-aproape si ele.

doar ca nu stiu cum sa le tin langa mine, sa nu le pierd iar.
nu, nu merge sa le cos, nu pot sa bag acul in ele. si noduri sa fac, prea grosolan ar fi...

vreau niste lipici... de-ala bun, de care gusta si copiii, sa opreasca viata cate o clipa in plus pe buzele lor...

luni, 20 septembrie 2010

suflet mozaic

ti-aduci aminte rochita aceea cu volanase, sau buline sau dantela, sau floricele care ti-era atat de draga cand n-aveai mai mult de un metru inaltime?

sau papusa cu zambetul fix si genele curbate pe care ai iubit-o si ai uitat-o?

primele drumuri spre scoala si inapoi? colturile de lume in care te ascundeai sa te mai joci inca un pic atunci cand se facea seara si trebuia sa te intorci acasa?

vineri, 17 septembrie 2010

pentru ca una lipsea


nu, nu putea trece mai departe, la fructe.
si nici frunzele nu si le putea da la ingalbenit.
pentru ca una din flori lipsise in aprilie, cand s-au intalnit toate celelalte.
acum, in sfarsit, vine si ea.
dupa ce si ea isi va spune cuvantul, viata poate merge mai departe.
si totusi... de ce mai departe? la ce bun?
e obligatoriu ca toata lumea sa faca fructe, seminte, sa-si arunce frunzele si sa faca altele la anul?
oare cum a putut sta pana acum cu frunzele verzi, n-o sa mearga si in continuare?
s-ar putea ca floarea de spetambrie sa fie cea care sa stie secretul, iar cuvantul ei sa fie cel asteptat.
sau poate ca nu...

later edit:
prima poza e din aprilie, a doua de acum doua zile. am trecut acum sa vad ce mai face. n-a apucat sa infloreasca, n-a apucat sa zica nimic, se uscase deja. probabil ca da, e un timp pentru toate si n-are rost sa fortezi.

sâmbătă, 11 septembrie 2010

ma intorc, promit!


joi, 9 septembrie 2010

gol. de multe feluri.

aparent, golul, lipsa, nu are nici forma, nici consistenta. e nimic, nu e nimic. dar se simte diferit, ca si cum ar avea toate caracteristicile formei pierdute, care-l individualizeaza.
gol proaspat rupt, usor de recunoscut dupa marginile zdrentuite ale locului in care fusese ceva. in locul acela, nimic nu se poate opri, pentru ca marginile se impotrivesc furioase.
gol vechi, lustruit, cand marginile au fost inlaturate si ele si nivelate in sparanta ca nimeni n-ar putea sa mai ghiceasca faptul ca acolo a fost ceva. inca nimic nu poate sa acopere locul, pentru ca suprafetele lucioase nu ofera stabilitate. poate doar praf, sau fum de tigara.
gol inselator, care atrage permanent forme diferite pana in apropierea marginilor sale, in speranta ca l-ar putea umple sau macar micsora. doar ca formele se dizolva si ele si fug intr-un ultim elan antigravitational.
golul ale carui margini pulseaza, negandu-l permanent.
si golul fara de margini, vidul cosmic, spatiul dintre particule, din care tasneste iluzia formelor.

vineri, 3 septembrie 2010

cumva, serile de toamna...

au in ele ceva linistitor, echilibrant.
nu cad brusc, nu se lasa greu asteptate, ci vin firesc, scurgandu-se intre corpuri si lucruri, umpland spatiile cu un mediu prietenos, prin care trec ganduri bune. final de vacanta, nu neaparat incarcat cu tristetea lucrurilor nefacute nici in vacanta asta, ci mai degraba cu linistea pregatirii pentru cele pe care nici in toamna asta nu le vom face.