vineri, 30 octombrie 2009

poezia de vineri - Jacques Brel - Ne me quitte pas

Ne me quitte pas
Il faut oublier
Tout peut s'oublier
Qui s'enfuit déjà
Oublier le temps
Des malentendus
Et le temps perdu
A savoir comment
Oublier ces heures
Qui tuaient parfois
A coups de pourquoi
Le cœur du bonheur
Ne me quitte pas
Ne me quitte pas
Ne me quitte pas
Ne me quitte pas
.
Moi je t'offrirai
Des perles de pluie
Venues de pays
Où il ne pleut pas
Je creuserai la terre
Jusqu'après ma mort
Pour couvrir ton corps
D'or et de lumière
Je ferai un domaine
Où l'amour sera roi
Où l'amour sera loi
Où tu seras reine
Ne me quitte pas
Ne me quitte pas
Ne me quitte pas
Ne me quitte pas
Ne me quitte pas
.
Je t'inventerai
Des mots insensés
Que tu comprendras
Je te parlerai
De ces amants-là
Qui ont vu deux fois
Leurs cœurs s'embraser
Je te raconterai
L'histoire de ce roi
Mort de n'avoir pas
Pu te rencontrer
Ne me quitte pas
Ne me quitte pas
Ne me quitte pas
Ne me quitte pas
.
On a vu souvent
Rejaillir le feu
D'un ancien volcan
Qu'on croyait trop vieux
Il est paraît-il
Des terres brûlées
Donnant plus de blé
Qu'un meilleur avril
Et quand vient le soir
Pour qu'un ciel flamboie
Le rouge et le noir
Ne s'épousent-ils pas
Ne me quitte pas
Ne me quitte pas
Ne me quitte pas
Ne me quitte pas
.
Ne me quitte pas
Je ne vais plus pleurer
Je ne vais plus parler
Je me cacherai là
A te regarder
Danser et sourire
Et à t'écouter
Chanter et puis rire
Laisse-moi devenir
L'ombre de ton ombre
L'ombre de ta main
L'ombre de ton chien
Ne me quitte pas
Ne me quitte pas
Ne me quitte pas
Ne me quitte pas

nu e soare, dar e bine

cine poate sa creada ca e o imagine dintr-o zi ploioasa?
din inima copacului pulseaza soare prin ramurile mai groase sau mai subtiri pana in fiecare inima-frunza.
sub el, frunzele mele bat in aceeasi culoare.

vietile anterioare

sunt clipe in care ne amintim mortile si renasterile.
imi amintesc de unele. de o clipa de curaj dupa o lunga perioada de lasitate, in care am protestat in fata lasitatii celuilalt. si am incheiat acea viata. marcata de lasitate.
nu, nu era a lui. a lui era doar oglinda.
o zi in care am intrezarit viata care va urma si mi-am dat seama ca era cazul sa o inchei pe cea in care murisem deja. nu, nu eram constienta nici de viata trecuta, nici de cea viitoare, ci doar de un lung moment in care parea ca nici macar bumerangul nu se mai intoarce.
apoi socul de a constata ca chiar se petrecuse, trecusem dincolo... fara sa stiu cum e.
.
aveau sa urmeze 33 de zile de ceatza. am sa scriu si despre cum am reinceput mai intai sa aud. apoi sa vad, lumini de seara.
dar deocamdata e / era ciudat.
aparent nu se petrecuse nimic. dar asta doar pentru ca mintea amortita se blocase intr-un prezent gol. proaspat golit? nu, doar proaspat constientizat, golul.
.
la moartea viitoare vreau sa fiu mult mai constienta, as avea mai multe de invatat. si mai repede. ziceam atunci. ei da, data urmatoare a fost mai simplu, pentru ca recunosteam tiparul. ruperea brusca dupa o perioada de crestere si aparenta inflorire. si dizolvarea trecutului, ca si cum n-ar fi fost.
.
si atunci, uimirea, abia ridicandu-se. chiar n-am invatat nimic? la ce bun o viata dupa alta, la ce bun sa cresti, sa fii, sa faci, sa ai, daca la final nu poti schimba?
.
si celalalt sarbatoreste azi.

joi, 29 octombrie 2009

dulci sincronicitati

aseara am gasit capsuni confiate. intrasem doar dupa servetele, dar asta conta mai putin. surprizele sunt binevenite.
azi dimineata am fost impreuna cu amicul M sa facem poze la copacii din Gradina. inainte de a iesi din casa, am luat capsunile si niste ciocolata, sa avem dupa munca grea...
cum ne-am intalnit, M, inainte chiar de a-mi arata noul lui aparat foto, a scos din vastele sale buzunare niste ciocolatele cu capsuni si mi le-a intins. am ras, am glumit pe tema asta, am pozat, am mancat din dulciurile sincronizate. dupa ce ne-am terminat ,,munca", el a plecat iar eu m-am indreptat spre birou. ma asteptau doua fete frumoase, cu probleme de rezolvat. problemele lor erau rezolvate deja, dar ele nu stiau si venisera pregatite sa ma mituiasca. de obicei fac urat la faza asta, dar acum m-a apucat rasul si am primit: o cutie cu bomboane de ciocolata cu capsuni... :))
oare ce vrea sa-mi spuna Universul?

marți, 27 octombrie 2009

amintiri comune

amintirile comune sunt locurile si clipele cand ranile noastre s-au atins.
ne amintim pupilele dilatate ale celuilalt, extaz sau durere, aparent impartasite.
desprinderea, brusca, sau fir cu fir.
incercarea, tarzie, de a intelege. tristetea de a fi inteles, intr-un tarziu.
amintirile comune cuprind imagini, cele separate emotii.

uitarea e, insa, identica.

vineri, 23 octombrie 2009

joi, 22 octombrie 2009

ma deschid...

m-am copt si m-am rostogolit.
vanturile, valurile... adica doar ploaia.
simt ca explodez. am sa renunt la invelisul tzepos, oricum nu-mi tine de cald. vant si soare, acum. pamantul mai pastreaza un pic de caldura, as intra.
nu pot inca. mai trebuie vant, ploaie. una calda as vrea...

miercuri, 21 octombrie 2009

atingeri aleatorii


am acces din cand in cand la cate un punct de contact. daca linia mea tinde sa se curbeze dupa spirala ta, arcul se destinde si treci brusc pe spira urmatoare.

totusi, pentru ca nu vrei sa ma lasi in aer, si pentru ca stii ca mintea mea se avanta in continuare, la fiecare punct de contact imi transmiti cuvinte, imagini, senzatii, emotii, idei, revelatii... bucati condensate de experienta, cu atat mai intense cu cat capacitatea mea empatica devine mai puternica.

la inceput a fost cate o idee. apoi, rasucindu-ma dupa ea, am prins in miscarea leganata emotii legate cu jocuri de cuvinte. m-am jucat mult cu ele, am ras si am plans pe rand, pana cand le-am obosit de intelesuri. apoi, am invatat sa dilat timpul, astfel incat in clipa obiectiva a atingerii si oglindirii sa vad cate un scenariu. atunci am inflorit pentru prima data.
la urmatoarea spira a devenit de-a dreptul fascinant, pentru ca mi-ai aratat scenarii alternative.
clipa aceea a fost una de cotitura pentru mine, pentru ca am inceput sa imi rasucesc propriile bucle. floarea a devenit inflorescenta si am inceput sa ma deschid treptat catre mai multe universuri paralele simultan.

si a fost primul scurtcircuit, era prea mult.
cu conexiunile ramase, mi-am restabilit in propria spira sensul, pasul si ramificatiile.

din cand in cand si din punct in punct, simt atingerea altor minti, si aceste atingeri ma fac sa ma rasucesc. in punctele de contact imi infloresc idei, emotii, pe care sa le transmit mai departe, pana cand in jurul meu se va forma impletitura care sa sustina o anumita realitate.

atunci voi avea energia necesara pentru a transmite si eu mai departe scenarii alternative, contribuind la expansiunea universului.

intre timp, spirele tale au devenit din ce in ce mai groase si stabile, iar atingerile nu mai dezvaluie nimic.

pastram necercetata inca, intr-un colt al mintii o za din armura ta. am prins-o in treacat, in clipa in care rasucirea iti cerea haine noi. am privit-o astazi si inca ma mai incearca o unda de nostalgie gadindu-ma ce ar fi fost daca aceasta alternativa ar fi fost atunci realitatea pasului alunecat.
si daca atingerile au dat nastere la universuri, cum ar fi fost oare imbratisarea?

despre putere

sursa imagine
aseara m-am confruntat cu o temporara pierdere de putere. la inceput am reactionat copilareste: m-am bosumflat, m-am simtit neputincioasa, nefericita, ne..., ne... etc. partea adulta a mintii mele se enervase deja, dar am lasat copilul sa-si consume tristetile. i-am dat ceva dulce si l-am trimis la culcare.
de dimineata m-am trezit (inca destul de lesinata) cu o gramada de idei despre ce as putea face ca sa mi-o recuperez. am sa..., si am sa... si asta...
ok, era mai bine. crestea. nu inca puterea, deocamdata motivatia. e ok si asa.
am facut cateva exercitii de respiratie.
am pus o masina de rufe la spalat (asta imi da o senzatie extraordianra de aflare in treaba, si imi permite sa ma apuc de altele cu senzatia ca lucrez de multa vreme deja).
am citit ceva amuzant.
am gasit pe aici dovezile sincronicitatii, cuvintele despre putere ale altora (vezi workshopul din stanga paginii).
mi-am strans restul de putere si am concentrat-o.
la ataaaaaaaac!
viata e frumoasa!
.
later edit: CEA MAI MARE SURSA DE PUTERE ESTE VISUL.

marți, 20 octombrie 2009

cu sufletul in oglinda

ne-am adunat in cerc si ne-am asezat.
era necesar, pentru ca ceea ce urma, desi doar o imagine si cateva cuvinte, urma sa ne zdruncine puternic niste pietre de pe suflet. da, doare. doare deja doar cand ne gandim. ne tinem aproape unii de altii, evitand sa ne privim, dar stiind ca vom trece impreuna prin asta.
fiecare, cu privirea intoarsa in interior, isi cauta ranile prost cicatrizate in jurul pietrelor.
oglinda trece din mana in mana. mana o ridica si o apropie tematoare de fata, iar vocea cauta in adanc piatra.
o rupe si o arunca in oglinda cu putere, cautand sa transforme emotiile in imagini, care apoi se vor sterge.
apoi, lasa oglinda jos si isi netezeste marginile rupte ale vechii cicatrici.
urmatorul ia cu teama sau cu curaj oglinda din care imaginea abia s-a evaporat, si arunca strigand propria piatra.
tacerea se strange in jurul fiecaruia, netezind repede efectele strigatului.
la un moment dat, mi se pare ca aud doar cu ochii.
oglinda se apropie de mine. mi-am gasit piatra, ranile si vorbele, dar acestea par sa nu mai aiba nici un sens...
ma privesc si nu ma recunosc. strig niste cuvinte pe care nu le aud si al caror sens nu il inteleg. ceva despre un vis. si despre altcineva care parea ca ar fi avut de-a face cu el...
las oglinda jos ca sa mearga mai departe. ma uit in jur la ceilalti fara sa ii vad.
ei par sa vada ceva cand se privesc. durerea se vede pe chipul lor...
ii privesc si eu indelung, si in momentul in care reincep sa ii vad, sufletul mi se inmoaie si mi se umple de dragoste... imi doresc sa ii imbratisez, sa le sterg lacrimile, sa ii legan in brate pana cand ar adormi...
fata de imaginea mea si propria piatra aruncata, in continuare nu am nici o reactie. a fost candva, in alt univers, in alta viata.
acum si aici, alta realitate si alt vis.

luni, 19 octombrie 2009

ceasurile din cana albastra

masor timpul cu cana.
un timp de cand pun apa la fiert si pana imi amintesc de ea...
inca un timp, de cand iau apa de pe foc si pun frunzele de ceai...
apoi, si asta trece mai repede si mai atent, strecor ceaiul si il pun pe masa de lucru sa se raceasca un pic...
scriu si din cand in cand imi mai incalzesc mainile in jurul canii...
iar in momentul in care ating marginea cestii cu buzele simt ca deja e rece...
cat sa fi trecut?
ma uit in fundul canii sa vad daca n-a scapat niste timp inauntru. niste minute facute praf si cateva grade Celsius pierdute. fundul canii rade de mine.
daca nu e foarte frig, beau ceaiul si asa. sau il las pana ma intorc, cand ma intorc dupa ce plec. ca sa nu-l abandonez imediat...
daca e frig, il privesc cu tristete si il dau la o parte. apoi pun din nou apa pe foc. nu sa-l stinga, ci sa fiarba. pentru urmatorul ceai, pe care vreau sa il beau simplu, fara minute si ore. ca l-ar face amar.
cred ca numai cana e de vina. in ceasca rosie, cu care beau ciocolata, n-am pierdut niciodata timp.

sâmbătă, 17 octombrie 2009

citindu-ma...

stam fata in fata, in pozitie de meditatie si ne zambim.
ar fi trebuit sa nu ne cunoastem. n-am recunoscut ca ne cunosteam... asa ca a fost ok...
ma priveste intrebator. un supliment de grija si bunavointa, acordul era oricum implicit.
ii confirm zambind: esti invitatul meu.
zambeste si el si ma strange o clipa de mana, ca o asigurare suplimentara. acum fiecare stie ca celalalt i-a acordat increderea si permisiunea pentru tot ceea ce va urma.
apoi, in bataia tobelor, inchidem ochii si calatoria incepe.
ma deschid si ii permit accesul in interiorul meu. ii simt atentia si intentia, curioase si blande. mi-e bine. bataile inimii mi se aliniaza cu ritmul tobelor. ii simt alunecarea de-a lungul liniei mediane si cate o oprire, pe unde da de cate un nod. mi-e un pic ciuda ca nodul central devine acum acut... nu fusese acolo cu cateva clipe in urma. stiu ca el simte tot ceea ce simt si eu si nu vreau sa-i imprumut senzatii pe care nici eu nu mi le doresc. oricum, sunt senzatii trecatoare, fara legatura cu situatia. cred ca intentia corpului meu atins cu atentia celuilalt e sa se deschida mai sincer decat vrea mintea...
apoi, il simt un pic nedumerit, cercetandu-ma in continuare. oare ce vede, ce simte? nu trebuie sa ma gandesc la asta acum, imi va spune dupa ce ne intoarcem... vreau sa raman deschisa. da, mi-a simtit teama legata de zona prin care tocmai trecuse. si da, o recunosc...
tobele bat in continuare. obrajii imi sunt din ce in ce mai calzi iar el a ajuns acum la un spatiu rece. nici eu nu stiam cat de rece... ei, da, zilele astea a fost atat de frig... dar nu trebuie sa caut explicatii, stiu ca nu mi le va cere.
tobele dau semnalul e intoarcere... ies si eu din mine si deschid ochii in privirea lui. ne zambim inca o data si stim ca, indiferent ce a fost in calatorie, totul e ok.

vineri, 16 octombrie 2009

tot frig

pentru ca maine trebuie sa stau acasa macar in prima parte a zilei (am visat inundatii si dupa cum mi-am propus sa iau visele literal, o sa stau sa pazesc intrarea caldurii in calorifere) o sa ma duc in seara asta.
stiu ca o sa ne intrebe pe fiecare ce ne-a adus aici, si pentru ca nu o sa pot sa-i spun: am venit aici pentru ca la voi e mai cald decat la mine, o sa caut un alt adevar simpatic pe care sa-l pot impartasi public.
nu o sa pot spune ca deja a devenit un loc si un context drag pentru mine ca om, dincolo de lucrurile pe care le cred doar pe jumatate, jumatatea care a intrat in mine...
nu o sa pot spune ca am incredere ca m-ar putea ajuta intr-o problema pe care eu insami o rasucesc pe toate partile de cand am inceput dezvoltarea personala, pe care am tras-o cu mine prin toate terapiile, workshopurile si cursurile, si am lucrat-o prin toate tehnicile, crezand de fiecare data ca s-a rezolvat... dar probabil ca mai am o mie de lectii de invatat din ea si de aia o parte din mine o pazeste ca pe o comoara...
nu o sa spun nici ca acolo o parte a mintii mele se incalzeste mai tare si incepe sa produca idei, stari si emotii care nu apar in alta parte...
nu o sa spun nici ca e o fuga in realitatea non-ordinara, pentru ca n-am gasit inca gaura aia de lume prin care sa trec...
mi-ar placea sa nu spun nimic, doar sa ma bucur de caldura...

marți, 13 octombrie 2009

drumuri ude

plimbare umed-calda, pe drumul umed-rece. mi-e cald in interior si frig in afara. senzatii ciudate pe margine. fiori, frisoane, chestii de-astea.
deasupra, cenusiu limpede. jos, galben vesel pe fond cenusiu. la fel de limpede.
senzatii stranii de atingere la contactul frunzelor cu asfaltul ud. parca-l ating eu, desi pun doar ochii pentru o clipa si apoi ii ridic repede.
aerul curat dilata clipele si baga mai mult spatiu in ele. oare cat incape? incap si eu intreaga intr-o clipa? daca sta mai mult pe loc, poate...
vantul bate, frunzele alearga... eu ma duc sa dansez...

luni, 12 octombrie 2009

active dreaming

am visat si ne-am jucat de-a zeii si zeitele printre vise, coincidente si sincronicitati, printre nume ale povestilor, oglinzi, iluminari si hohote de ras.
regizorul jocurilor si visarilor - Robert Moss...
am fost, pentru un joc, pentru un rol, zeita. si nu orice zeita, ci zeita rasului, invartindu-ma printre zei in stare de ebrietate si alte zeite in stare de alerta...
iar la capitolul sincroncitati, din categoria: lumea, dupa ce ca e mica, mai e si rotunda, Camelia (Amaterasu) a venit la Mikka (una din cele mai puternice zeite) si la mine, recunoscandu-ne si imbratisandu-ne... uimire si bucurie...
in finalul workshopului una din concluzii a fost ca, intrucat imaginatia porneste trenul realitatii, putem interpreta cu succes visele la modul literal si intamplarile vietii simbolic...
vise placute!

duminică, 11 octombrie 2009

aproape - aproape...

uneori, cand citesc o carte, noi zone ale mintii mele par sa se extinda in directia aceea. si am senzatia unei intelegeri, dar pentru ca zona e neumblata, intelegerea aia nu e tocmai rationala. ci doar ceva, ca o parere, ideea ca am mai trecut candva pe undeva si am simtit asa...
nici paralel, nici tangent... ci doar foarte aproape, o clipa.
la fel cand ascult unii oameni vorbind, chiar daca aparent inteleg ceea ce spun, cateva din cuvintele lor ma duc pana intr-o alta anticamera a intelegerii, din care plec repede, pentru ca nu mai era nimeni alaturi.
doar cativa oameni mi-au aratat cuvinte atat de puternice incat le puteai prinde de mana, le simteai atingandu-te sau chiar tragandu-te cu putere intr-o zona pe care o faceau sa-ti devina univers revelat si cognoscibil. pe care il poti vizita, dar in care inca nu poti trai, pentru ca aerul de acolo e diferit de cel care il respiri acum, iar adaptarile ,,fizice" ale mintii dureaza.
de unul din acei oameni mi-e tare dor...

joi, 8 octombrie 2009

la multi ani, Mikka!











miercuri, 7 octombrie 2009

oglinzi pe harta

in fiecare zi, plimbarile pe blogroll imi arata puncte luminoase sau sensibile de pe propria harta. zilele trecute au fost oglinzile: intai cele binecunoscute, alea de te fac sa vrei sa le arunci sau sa le privesti cu... spatele (nu spun pe unde a fost fiecare indignare, cei care se plimba prin aceleasi sate stiu), apoi cele mai discrete, enigmatice, din oglinda apei, din ochii celuilalt...
iar aseara m-am trezit (in realitatea conventionala) intr-o camera cu oglinzi in care de buna voie mi-am expus zone pe care de obicei nu i le arat cu mare placere... si am ras...
am inteles in sfarsit!
ca eu sunt oglinda. in mine se vad cele vrute si nevrute, placute si neplacute. si degeaba ii ntorc spatele. iar azi voi fi oglinda pentru cineva care isi cauta in reflexia din ochii mei mai multa frumusete decat in oglinda de acasa...
ma pregatesc pentru asta: jocuri de umbre, de lumini, de cuvinte... imi doresc atat de mult ca fiinta care vine sa se oglindeasca sa plece zambind...

luni, 5 octombrie 2009

deja vechile PA-uri

cu care m-am bagat in seama pe blogu lu Calin, cel mai convingator organizator de concursuri literare din coltu asta de galaxie cu vorbe-stele:
.
din nou la deal
ultima data cand coborase in vale isi pierduse boii prin iarba inalta.
nu indraznea sa urce fara ei.
a vrut sa-i cheme dar nu le stia limba. nu margea ca la alte animale mici, nici cu pis-pis sau cutzu-cutzu...
daca at fi fost tauri, ar fi fluturat macii campului sau fustele pe toata pajistea... dar cum sa chemi o pereche de boi spre tine?
- boilor ce sunteti!!!!
- ...
boii radeau la picioarele ei pascand fericiti iarba. stiau ca atunci cand vor fi gasiti vor fi pupati si luati in brate pana sus, pe varf.
.
zeii, la team-building. jocul de-a crapatura cenusie.
zeul cel mare, albastru, arunca fulgerele din miscarea pletelor in mari si oceane. din crapaturi ies insule care se raspandesc rapid, crescand pamantul si piatra in mare.
zeul rosu arunca sageti pe insule si acolo unde cad, pamantul crapa si izbucnesc rauri de lava, apoi munti.
zeul verde arunca sageti-seminte si creste padurea pe coamele muntilor vulcanici.
zeul alb si cel negru isi arunca sageti intre ei. din picaturile lor de sange ies oamenii care se raspandesc ca furnicile prin padure.
in final, ultima sageata trece prin mintea fiecaruia, deschizand crapatura cenusie dintre emisferele cerebrale.
.
miauuuu...
aproape intuneric si aproape liniste.
uneori, doua pete aurii, privindu-te din locurile de unde nu te asteptai; alteori vibratii, aproape de infrasunete.
adesea, doar atingerea.
de cele mai multe ori fina, alerta si confuza.
moale, facand sa iti doresti sa se prelungeasca la infinit, stiind totusi ca farmecul sta si in efemeritate. stiind ca e pe aproape si te va atinge cand vrea ea.
la apasari produnde si repetate, din nou vibratii blande, cu parfum de somn.
daca vrei sa o strangi in bratze, sa o simti a ta - pentru o clipa, placerea. apoi importivirea, zbaterea si trezirea, prelunga si ascutita, pana la sange.
.
uneori, nimic din ce zboara...
Cat timp bantuise prin padure, vanatul era imbelsugat. Acum, pe crestele golase, a inceput sa priveasca in sus cu foame. Oare ce s-ar putea gasi bun de mancat pe aici? Un vultur trecu in picaj pe deasupra capului sau, lasandu-l cu falcile clampanind in gol. Un fluture ametit de aerul tare al inaltimilor i se aseza o clipa pe nas, apoi pleca mai departe. Da, mai bine s-ar intoarce in padure... si totusi, poate o ultima incercare, isi zise, privind fascinat avionul care se apropia lasand o dara pufoasa pe cer...
Se ridica in doua labe si il privi salivand cum se apropie si apoi se indeparteaza... si in cele din urma o lua, oftand, inapoi spre padure...
.
dincolo de vedere, privirea
ti-am uitat ochii, privirea nu.
nu-mi amintesc cum aratau, imi amintesc cum ma priveau.
pe drumul dintre ochii tai si ochii mei, cel mai ondulat dintre drumurile drepte, alergau in galop fotonii... care se incurcau prin gene si cand porneau si cand soseau, asa ca genele noastre aveau serios de lucru, batand din aripi mai ceva ca inimile.
deschideam ochii mari sa-ti prind privirea din plin, sa nu scape nici un pic pe alaturi...
pana cand ochii mei au obosit de-atata zbucium, iar ochii tai neobositi au alunecat mai departe, pe alte drumuri, onduland alte gene.
iar eu ti-am uitat ochii, privirea nu. si am dat-o mai departe, spre aducere aminte.
.
mura, in sfarsit in gura
gura bantuia flamanda pe dealuri, dupa ce batuse campii.
gasise la poale fragi, zmeura, si chiar mure in cosulete vandute de copii ciocolatii, dar nu, nu, ei ii trebuia doar mura aceea.
asa ca batea in continuare campii, dealurile, muntii, uscata si crapata de dor in soarele de septembrie, stiind ca, la un moment dat o sa o gaseasca.
si in clipa anume, cand a zarit-o, si-a dat seama ca soarele era prea puternic: pentru ca erau doo, la mica distanta, una de alta, amandoo tremurand la fel de ispititor si la fel de capabile sa o faca sa simta luna plina, sa se simta plina...
apuca si strivi delicat una din ele, si deasupra lor, alte doo se inchisera de placere...
.
si asta, scrisa la mine.
.
deci, 7 din cele 10 etape ale concursului, mult pentru un lenes ca mine.
da mi-a placut...

duminică, 4 octombrie 2009

la multi ani, frate mai mic!

,,un animal e un frate mai mic al meu", zicea un bun prieten al meu pe care l-am numit intotdeauna fratele meu mai mare...
am aflat de pe site-ul lui Alex ca azi e ziua mondiala a animalelor si vreau sa sarbatoresc aici, impreuna cu voi...
trimit gandurile mele bune tuturor sufletelelor necuvantatoare din viata mea si din vietile voastre...

trimit gandurile mele bune celor care iubesc atat de mult animalele incat se identifica cu ele, intensificandu-si in mod pasionat si pasionant umanitatea...

si multa dragoste celei care mi-a deschis ochii intru dragostea de ele... (vezi de la jumatea articolului).

joi, 1 octombrie 2009

maree

se apropie luna plina.
apa din mine se ridica si se revarsa un pic peste maluri, pe sub pleoape.
partea ramasa lucida a mintii mele oscileaza intre enervare si amuzament.
(Paul, ziceai ca vrei sa arbitrezi urmatorul meci?)
stiu ca ceea ce simt nu e real, ci o interpretare exagerata. si cu toate astea, e ceea ce simt. simturile nu ma mint, ci doar striga in niste megafoane ruginite cuvinte vechi, acum lipsite de sens, dar care se cereau strigate si acum au gasit momentul.
partea lucida a mintii vrea sa le arunce, dar le suporta cu rabdare sperand ca o data si o data vor pricepe ca au ajuns si ca pot sa plece. dar ele nu pleaca in alta parte, ci se intorc de unde au venit. cum sa inveti niste cuvinte sa te lase in pace?