.... cineva scrie un comentariu

dincolo, pe Facebook. unde m-am mutat cu atitudine de gura-casca, in momentul in care relatia cu blogul a devenit mai discreta.
in valul de semne, cineva posteaza ceva. care ma provoaca, imi da fiori, frisoane sau fantasme. citesc, privesc sau ascult. si da, asta era, si vreau sa-i spun, sa-i scriu, sa spun ca da, si eu, exact asa, si cum de s-a potrivit, ah... im imaginez fara sa vreau sau uneori chiar vreau ce se afla in spatele postarii, da, chiar asta, si abia astept sa-i raspund, sa scriu, sa (ma)conectez cu propria-mi proiectie.
doar ca cineva scrie un comentariu si astept putin, poate ca...
...si ma desumflu treptat. pentru ca distanta creste brusc. e altceva, alta conexiune, cu alta realitate.
asa ca raman sa citesc dialogul care se construieste, pastrand doar placerea de a imi imagina acum cele doua realitati / imaginatii care traiesc iluzia conexiunii. atat de diferita de ce ar fi putut sa fie.

,,steaua straluceste" si lectia despre mantre

cu multi ani in urma, si vreo cateva zile, ma plimbam pe strazi, ascultand colinde.

ma gandeam la sunete si la puterea lor de a schimba.
ascutam ,,steaua sus rasare", in mintea mea si in afara ei, in doua variante. si observam modul in care mi se schimba starea la fiecare trecere a uneia sau alteia dintre ele prin mintea mea.

si imi aminteam si de plimbarea de pe malul marii, cand de pe plaja se auzea muzica de la diversele discoteci din Costinesti. fiecare - o bucata muzicala, o lume, o stare.
vindecator. sau, macar, revelator.

intretimp

vreau sa te vad, nu vreau sa te vad.

mi-e dor de tine, dar nu mai stiu ce sa iti spun cand te vad. mi-e dor de mine de cand intalnirile cu tine erau cele mai importante evenimente ale lunii, ale lumii. pentru ca au trecut zile, luni, ani, vietile s-au rostogolit, nu mai suntem aceiasi, poate au trecut mai multe vieti de cand nu ne-am mai spus ceva cu sens.

e un efort prea mare sa iti povestesc, sa inventez sau sa gasesc tonul potrivit, desi nu mi-ar trebui prea mult, pe vremuri imi era usor sa pun o singura scanteie, iar apoi sa te ascult ca si cum am fi vorbit amandoi. vreau sa ma uit la tine si sa imi povestesti fara sa trebuiasca sa iti spun nimic. timpul se scurteaza, in el nu mai incape nimic. de fapt, ar mai fi loc de o poveste, dar spatiul e stramt si uscat. 

si mai visez cumva la o reinviere lenta, din povestile tale sa prind un fir care sa imi straluceasca un pic intre degete, sa radem si apoi sa incep sa inot incet spre suprafata. 

sursa foto

omul nou

cand urmeaza sa intalnesc un om nou, ma focalizez asupra tuturor detaliilor pe care le pot gasi. caut imagini, cuvinte, reflexe și reflecții. e ca un proces de îndrăgostire conștientă și intenționată. fac slalom ușor între dorința ce a afla și tendința de a proiecta.

apoi, câteva clipe înainte de contactul direct, caut să uit tot.

și totuși rămâne ceva, umbra unei istorii personale imaginare. care mă influențează mai mult sau mai puțin. care mă face să fac o jumătate de pas în față sau în spate față de linia de mijloc unde ar trebui să rămân.

îi zâmbesc fără să vreau, buna ziua, știi, te iubesc deja. n-ar trebui, pentru că azi te văd prima dată, dar nu m-am putut abține. în același timp sper ca tu să nu fi aflat nimic despre mine, că deh, așa ar trebui să fie relația.

și dansul începe, pentru o oră, pentru o lună sau pentru un an.

treptat, mi se face dor de persoana aceea, construită inițial. n-ar trebui, pentru că era doar o parte din mine, construită în mintea mea în jurul unui contur pe care ar fi trebuit să-l umplu doar cu lumină. lumina trece prin toate culorile, propriul meu contur se umbrește. acela e, de fapt, declansatorul nostalgiei, de mine mi-e dor.