duminică, 31 mai 2009

de inima verde

nu te intoarce!...

se-ntoarse incet, incercand sa zambeasca
si pietre cadeau langa zambetul lui
si crengi il loveau peste ochii de apa
ce ard catre verde, in cerul de apa sa creasca

dar ochii de apa
aluneca verzi si asteapta
ca iarba de apa
sa creasca prin ei

si setea se frange spre ochii de apa, spre cerul de apa, spre iarba de apa
si focul prin verde tresare scantei
ce cad langa apa, ca pietre de apa,
ce-o tulbura-n cercuri
de sete, de verde, de drum de seara si de temei.

LABORATOR DE VARĂ

Îmi întorc sufletul pe dos şi mă apuc de lucru.
Întâi, încerc să şterg oglinzile
Şi să mă strâmb cât mai perfect în fiecare pentru a putea să-mi număr toţi stereoizomerii
Apoi, clasific iluziile după obiect şi le aşez în sertare separate.

Un sertar pentru iluzia binelui şi a răului, a utilităţii existenţei şi a posibilităţii de a nu mai fi,
Altul, pentru iluziile: alb, negru, acoperite de realitatea tuturor nuanţelor de cenuşiu...existente ? (cenuşiu, transperent, invizibil, inexistent, imposibil)
Iluzii ocrotite şi iluzii care mă ocrotesc
Care s-ar putea îndeplini şi care ar fi putut să se îndeplinească.
Şi altele.

Le înghesui bine de tot
Să-mi mai rămână un sertar pentru stereoizomerii care nu şi-au găsit oglinzi şi au pierdut speranţa de a mai căuta (de preferinţă sertarul cel mai aproape de fereastră).

După ce totul a fost determinat şi etichetat (o iluzie în plus şi asta)
Mă apropii de geamul rece în spatele căruia frunzele foşnesc în ritmul valurilor Mediteranei
Şi încerc să trec prin el, să ajung la ele
Şi printre lacrimi să fac şi eu fotosinteză (de lacrimi am absolută nevoie ca sursă de apă şi săruri minerale).

Şi dacă frunzele vor înţelege aceasta,
Vor simţi şi că eu vibrez la toate lungimile de undă din invizibil,
Fericită de a fi pătrunsă din nou de fluxul iluziilor.

sâmbătă, 30 mai 2009

calatorie in joaca

am luat trenul de la Mikka, iar ea l-a gasit in gara sidefie de la SkyRain...
jocul e asta:
de scris pe blog, fiecare la el in gara,
- A fost odata… o povestioara - si
- Asa am vopsit, o poezie draga
apoi, de invitat alti doi prieteni sa se alature trenului.
si apoi, de dat de veste la SkyRain ca v-ati legat vagonul....

pentru ca-mi sunt dragi garile si trenurile, imi leg si eu vagonul de al vostru...

A fost odata...

am fost o data cineva. si altadata, altcineva. si am mai fost, si m-am jucat in multe feluri. mi-am schimbat fetzele si mastile pana am obosit.
m-am intrebat cine sunt eu. au venit oglinzile pe rand. fiecare arata cate un pic. la inceput m-am speriat: sunt atat de mare incat nu mai incap toata in nici o privire?
am hotarat sa-mi mai reduc din expresii, sa le simplific. am ramas cu rasul, plansul, furia si dragostea. la un loc, de-a valma. printre ele, momente de liniste, doar ca atunci nu-mi trebuiau oglinzi.
am reinvatat sa respir, privind minuni care mi-au taiat respiratia. aia veche, cu ritmul prea rapid. acum imi tin respiratia pentru lungi perioade de timp, precum delfinii si balanele, inotand printre emotiile mele si ale celorlalti. uneori, ma mai impiedic de cate o corabie scufundata. nu conteaza daca-mi sangereaza un pic inotatoarele, uau, ce de comori...
ma intalnesc din cand in cand cu alte animale marine si cantam impreuna. apoi, ne intoarcem pe uscat si luam trenul mai departe, spre stele.

Asa am vopsit -
-as fi vrut sa pun aici poezia ,,Trenul spre neant" a lui Adrian Paunescu, dar nu mi-o amintesc exact si ma tem ca va trebui sa fac curat in toata biblioteca s-o gasesc...
...aaa, ba uite, ca mare e netul...
am gasit-o... e scrisa cam amestecat, dar se intelege ideea.

cine isi mai agata vagonul ?

inceputuri

in fiecare zi putem spune: azi e prima zi din restul vietii mele.
in fiecare clipa avem posibilitatea (nu intotdeauna si puterea) de a alege. in unele momente privilegiate drumurile se raspandesc in jurul nostru, tentandu-ne: ,,pe aici, pe aici... la capatul meu vei gasi tot ceea ce iti doresti..."
ne uitam de-a lungul lui... capatul e, evident, departe. oare spune adevarul? sa o iau pe aici?
dupa ce parcurgem cu succes o bucata de drum, facem cate un popas si ne uitam cu drag in urma la cei care stau la intersectie. ne muscam buzele sa nu strigam: ,,ia-o si tu pe aici! asta e calea!"
ne linistim bataile inimii si pornim mai departe, constienti ca, desi drumul pare drept, fiecare pas presupune o decizie.
zilele astea, un nou grup de oameni au pornit pe drumul pe care am pornit si eu cu o vreme in urma. nici unul dintre ei nu stie exact unde se va opri si ce carari va alege. inca nu stie, dar din cei pe care abia ii cunoaste, unii ii vor ramane alaturi pentru tot restul vietii. sau macar pentru tot restul drumului.
nici unul nu stie ca eu ii iubesc fara sa ii cunosc, pentru simplul motiv ca iubesc drumul.
si ca una din cele mai mari bucurii ar fi fost sa ii insotesc cativa pasi.
ma ridic si merg mai departe. fericita...

vineri, 29 mai 2009

omagiu intarziat nasului lui Cyrano

sursa poza

i-am recitit povestea si i-am dedicat o lacrima celui care nu-si permitea sa-si planga tristetea... altfel decat in versuri...

,,nu, asta niciodata, e prea urat sa las

o lacrima sa curga de-a lungu-acestui nas"



joi, 28 mai 2009

pe marginea somnului

pana acum vre-o doua saptamani stateam pana seara tarziu sa lucrez.
am terminat ceea ce aveam atunci de lucru si am ramas cu obiceiul de a sta treaza pana tarziu. chiar daca nu am de lucru, nu ma culc atunci cand mi se face somn, ci dupa o vreme de stat la limita dintre somn si veghe, dupa o explorare semiconstienta a zonei de margine...
uneori, citesc o carte si imi dau seama ca citesc cuvinte care nu sunt scrise acolo. atunci imi dau seama ca am ajuns, si caut sa mentin starea cat mai mult, sa inteleg cat mai mult din mesajul acela, desi stiu ca nu mi-l voi aminti atunci cand sunt treaza. uneori plec in vis cu el, si mai explorez pe acolo una-alta.
alteori ma joc cu perceptia propriului corp, plimbandu-mi atentia de colo-colo, dupa o harta ce depinde de intentia de moment. si la fel, astept in vis diferentele...
pobabil ca la un moment dat ma voi trezi intr-un univers paralel. sper totusi ca nu.

marți, 26 mai 2009

in asteptarea

a plouat si banca e uda. nu pot sa ma asez. o ating doar cu privirea, pe toata suprafata, fiecare scandura in parte. apoi firele de iarba din jur. ude si ele.
stiu ca va intarzia.
sa plec? sa mai stau? cu fiecare clipa ce trece hotararea e mai greu de luat.
intr-un tarziu, vine. imi pare rau ca am stat pana acum. nu ma mai pot bucura de venirea lui. el nu-mi intelege supararea, si n-are rost sa-i explic.
plecam amandoi mai departe, tacand.
firele subtiri care ne uneau au disparut. le-a topit ploaia si asteptarea indelungata. ma uit la el si nu mai e el, desi abia acum il vad, cand imaginea lui din mintea mea s-a sters.
nu e el, n-a fost el. ce dezamagire! ce usurare!
de atunci nimeni nu ma mai poate face sa astept.

later edit:

dupa ce am mai cugetat un pic mi-am dat seama de exagerarea copilareasca din ultima fraza. bieninteles ca am mai asteptat si dupa aceea. bineinteles ca au mai existat oameni in legatura cu care mi-am construit diverse asteptari. doar ca am invatat sa le recunosc ca fiind ale mele si sa mi le retrag inainte de a-mi deforma prea mult perceptiile.

iar partea mai putin buna e ca, daca pana atunci eu nu intarziam decat in caz de forta majora, am inceput sa consider ca a intarzia e omenesc... si o mai fac si eu din cand in cand... desi nu imi place...


luni, 25 mai 2009

efort si supraefort

stateam de vorba aseara cu o prietena despre ideea ca ,,doar supraefortul conteaza".
una dintre noi era de acord cu ideea asta, cealalta nu. aveam amandoua amintiri si dovezi in ambele sensuri.
pentru voi cum e?


joi, 21 mai 2009

intrebarea aceea

uneori, directia se poate schimba pornind de la cateva cuvinte. un adevar care cade ca o piatra in adanc, nascand cercuri peste cercuri. sau o explozie care inalta tot ceea ce mai ramane dupa ce tot ce era inutil a ars...
acesta e rapunsul...
printre mormanele de adevaruri si neadevaruri marunte, calatoresti in cautarea ei, si lupti in numele marii intrebari. acum nu o cunosti, si totusi e in tine, pentru ca o recunosti in clipa in care o auzi.
ti se pun intrebari fara numar, care te ajuta sa faci pasi pe drum.
care e marea intrebare? intrebarea aceea care numai ea te poate face sa raspunzi cu totul ?

marți, 19 mai 2009

vrei un pixel langa al meu ?

o picatura care devine constienta se poate simti una cu intreg Oceanul.
un pixel cu care imi identific o farama din ce zic ma face mai constienta de Matrix. si de posibilitatile, nu doar de limitele sale.
in general, rar particip la concursuri. nu-mi place sa astept. dar acum, posibilitatea de a capata un pixel mi s-a parut tentanta...
concursul este asta.
asa ca am pornit la plimbare prin blogosfera sa imi cunosc potentialii vecini... si sa-mi aleg terenul...
pagina cu pixeli este aici, in gradina virtuala a lui Bobby Voicu.
cel mai probabil ca ma voi aseza langa un prieten...
iar pentru asta imi asum chiar si riscul de a castiga si un televizor LG LCD LH5000...
intre timp l-am si capatat! pixelul, nu televizorul :)

luni, 18 mai 2009

nevroza

aseara, o persoana foarte draga mie imi povestea despre o discutie cu partenerul sau de viata, care mi-e la fel de drag.
le dedic acest fragment in care mie mi se pare ca se reprezinta in mod genial dinamica relationala. nu neaparat cazul lor concret, cat o poveste despre cum ne purtam in relatie cu celalalt si cat de mult suntem influentati de modelele din familie.

duminică, 17 mai 2009

daca... si ce daca?

am preluat leapsa de la Gabi, in amintirea unei perioade de tinerete a blogului, in care pe aici se radea mult si se juca leapsa pe atingerea sufletului.

Dacă eram o lună, aş fi fost lună nouă.
Dacă eram o zi a săptămânii, aş fi fost miercuri (a citit cineva ,,Marţi oameni sunt sparţi, miercuri oamenii sunt cercuri?)
Dacă eram o parte a zilei, aş fi fost partea cea mai bună, momentul între plecarea de la job şi întoarcerea acasă…
Dacă eram un animal marin, aş fi fost un pui de sepie (neapărat cu punguţă cu cerneală).
Dacă eram o direcţie, aş fi arătat spre tine.
Dacă eram o virtute, n-aş fi mai fost…
Dacă eram o personalitate istorică, aş fi fost necunoscută.
Dacă eram o planetă, aş fi fost planeta cu şapte măşti (vezi povestirea lui Gerard Klein)
Dacă eram un lichid, aş fi fost mercur.
Dacă eram o piatră, aş fi fost o bucată se lavă solidificată.
Dacă eram o pasăre, aş fi fost o vrabie.
Dacă eram o plantă, aş fi fost pin... şi eu, pădurea e mare…
Dacă eram un tip de vreme, aş fi fost vremea de dinaintea ploii.
Dacă eram un instrument muzical, aş fi fost chitară (pentru modul tandru în care e ţinută în braţe).
Dacă eram o emoţie, aş fi fost surpriză.
Dacă eram un sunet, aş fi fost tic-tac de ceas.
Dacă eram un element, aş fi fost dornică să devin parte a unei molecule…
Dacă eram un cântec, aş fi fost un cântec de leagăn.
Dacă eram un film, aş fi fost un documentar despre viaţa pe alte planete.
Dacă eram un serial, aş fi fost un serial de desene animate.
Dacă eram o carte, aş fi fost ,,o carte foarte subţire / în care încape decât o iubire”
Dacă eram un personaj de ficţiune, aş fi fost grădinarul din pădurea adormită.
Dacă eram un fel de mâncare, aş fi fost o bucată de pepene galben în care s-a pus miere şi praf de cuişoare (dacă n-aţi gustat până acum… încă nu e totul pierdut… )
Dacă eram un oraş, aş fi fost orăşelul copiilor.
Dacă eram un gust, aş fi fost unul taaare bun…
Dacă eram o aromă, aş fi fost aromă de pădure.
Dacă eram o culoare, aş fi fost vişinie vara şi indigo iarna.
Dacă eram un material, aş fi fost ceară fierbinte.
Dacă eram un cuvânt, aş fi fost ,,intră!”
Dacă eram o parte a corpului, aş fi fost piele.
Dacă eram o expresie a feţei, aş fi fost o privire complice...
Dacă eram o materie de şcoală, aş fi fost caligrafia.
Dacă eram un personaj de desene animate, aş fi fost Mickey Mouse în ,,Ucenicul vrăjitor”
Dacă eram o formă, aş fi fost una cu multe laturi, dar cu colţurile rotunjite.
Dacă eram un număr, aş fi fost unul cu multe zecimale.
Dacă eram o maşină, aş fi fost maşină de scris.
Dacă eram o haină, aş fi fost o mănuşă, ca să te ţin cât mai mult de mână.

vineri, 15 mai 2009

structuri sonore

fiind in empatie cu cel din fata mea nu doar schimb informatie, ci intre noi circula bucati intregi de experienta. pe care ni le transmitem fara sa ne spunem prea multe. si stim ca e asa, si stim ca si celalalt stie.
prin muzica, nici macar nu e nevoie sa vezi. stii doar ascultand.
mi-ar placea sa va transmit experienta pe care eu o traiesc ascultand aceasta.

joi, 14 mai 2009

acasa

sursa poza

aseara am fost la un workshop despre emotii. s-a numit casa emotiilor, si m-a atras ideea asta. de obicei, emotiile ne locuiesc intr-un mod destul de dezordonat, si ies sau intra din casa trantind usile, apoi bat campii, dealurile, muntii, in timp ce la usile si ferestrele noastre bate vantul.

unele stau, pedepsite, pe dupa usi si tot asteapta sa le vedem si sa le chemam inapoi. timp in care noi suntem multumiti ca am scapat de ele.

le-am chemat acasa pe cele mai putin iubite si ne-am bucurat de intoarcerea fiicelor noastre risipitoare. ele au zburat ca niste pasari pe cerul sufletului, inapoi spre casa si, dupa cum zicea cel care a condus workshopul, ,,nicicand o pasare nu a ranit cerul".

in meditatia de incheiere le-am admirat zborul de seara si aterizarea lina, le-am privit cum isi cauta locul, isi scutura penele si aluneca in somn. stiu ca dimineata isi vor lua din nou zborul, iar eu, ca sa fac viata mai placuta in marea lor casa nu trebuie sa le alung pe cele mai galagioase sau pe cele bolnave sau ranite, ci e suficient sa fac curat in lipsa lor.

marți, 12 mai 2009

sange albastru



sursa poza

mi-am muscat buzele si m-am uitat in oglinda. straniu, picatura de sange din coltul gurii nu era rosie, ci albastra. apoi mi-am vazut chipul colorat intr-o nuanta bleu pal, apoi emotia mi-a adus sangele in obraji care au devenit brusc de culoarea cernelii. si apoi au revenit la nuanta de dinainte.

mi-am adus aminte de placerea cu care in copilarie imi patam mainile cu cerneala. mi-am simtit cerneala curgand prin vene, gata sa se transforme in cuvinte care sa apara si sa dispara pe suprafata pielii, sau in sunete de valuri, in ritmul bataii pleoapelor.

fiecare atingere ar fi lasat pe pielea mea cuvinte, repede sterse, pe jumatate ascunse de haine. privirile ar fi cautat febrile, dorind sa citeasca. si la fiecare privire ar fi aparut cuvinte noi.

as fi purtat numai rochii albastre, asa cum poarta camasi albastre barbatii cu ochii albastri, stiind ca le sta bine.

vise ciudate, date de luna plina si de muzica pe care Mikka o posteaza in ultima vreme si pe care o ascult pe marginea somnului.

linistea din spatiile dintre cuvinte

seara magica.
imbracate cu tacere, cuvintele au devenit mai constiente si de propria lor frumusete, si de spatiul dintre ele.
a venit intai Mugur cu decalogul tacerii. si tacerea a devenit subiect de meditatie, si ispita. ispita intelepciunii :)) care mi s-a aratat o clipa si apoi s-a retras sa lase valurile de cuvinte. doar ca acum eram atenta la spatiul si timpul dintre valuri. si am cercetat fetzele tacerii, cea plina si cea goala, cea in care cuvintele s-au spus si au ramas doar privirile si cea in care asteptarea cuvintelor devine un tipat in noapte. repede redus si el la tacere...
apoi Gabi a luat cateva masuri de liniste si a incepu sa le modeleze, si sa coaca fructe. cele primordiale, si fructele si cuvintele...
intre timp, Cristian isi canta tacerea clipei in care urmarea o picatura de apa. cea mai fascinanta picatura de apa, cea care singura poate sa aprinda si mai tare setea si magia noptii.
apoi, linistea a devenit joc de sunet si lumina langa fantana lui Ioan. de unde au iesit, pline de culoare si energie intrebari tacute. cu tacere plina, implinita de abundenta apei.
iar in cele din urma, in noapte, totul a explodat in risipa de dragoste, de la Mikka. risipa in care tacerea a ramas doar ca o pelicula subtire si stralucitoare a fiecarei clipe, intru vesnica sarbatoare a iubirii.

sâmbătă, 9 mai 2009

cu inima usoara

cand eram mica ma intristam de fiecare data cand neatentia imi lua balonul din mana si il ducea in cer. sufeream pentru ca nu apucam de obicei sa ma bucur prea mult de el.
azi am vazut pe cineva eliberand un balon si balonul urcand si indepartandu-se repede si precis ca si cum ar fi avut un mesaj de dus. la inceput am crezut ca a fost un accident, dar o priveam pe cea din mana careia balonul tocmai plecase. parea linistita si impacata.
mi-am luat si eu inima in mana si i-am dat drumul. a cazut alaturi in iarba, s-a rostogolit un pic si a sarit inapoi. nu, mi-a zis, nu acum. nu pot sa zbor fara o misiune.

joi, 7 mai 2009

Despre libertate şi opusul ei. Lanţurile şi bolovanii ataşamentului.

O rezonanţă fugară, neintenţionată dar nenîntâmplătoare, te atinge într-un punct vulnerabil. O prinzi, şi în jurul acelui punct iniţial de ataşament începi să depui strat după strat de neîncredere şi speranţă, transformând vibraţia iniţială într-un focar febril de perturbări emoţionale şi mentale care îţi oferă o mare suferinţă şi o mare satisfacţie. Eliminând ,,perla” astfel fabricată timp de ani şi poate vieţi întregi nu rămâne un gol prea mare?
Ataşamentele sunt bolovani de care uneori ne folosim ca puncte de sprijin. Energia necesară pentru a răsturna un astfel de bolovan poate fi foarte mare; fiind legaţi de el riscăm să ne răsturnăm o dată cu el.
E posibil ca, o dată înlăturat, un bolovan să lase în urma lui un gol în care să se proptească un altul, de aceeaşi formă.
O grămadă de justificări, nu?

marți, 5 mai 2009

traditia Soarelui, traditia Lunii

am trecut azi prin parcul in care am petrecut cu prietenii acum vre-o trei nopti. mai multa stralucire, mai putin mister. mai multa lume, mai putin spatiu. decorul, acelasi: lebedele, glicinele, locul de joaca, platanul. aceleasi, si totusi atat de diferite. eu eram fizic acolo, ceilalti doar in mintea mea.
am hoatarat ca mi-a placut mai mult pe (sub) luna. dar oare asta e calea ?

transcriu din Brida lui Paulo Coelho: Cateodata o apucam pe un drum doar pentru ca nu credem in el. E mai usor: nu trebuie decat sa demonstram ca nu este drumul nostru. Dar, cand incep sa se intample tot soiul de lucruri, si drumul ni se dezvaluie ne e teama sa mergem mai departe.

luni, 4 mai 2009

camera de asteptare a emotilor

sursa poza
ati privit un pahar cu apa minerala sau cava asemanator, in care bulele de gaz se formeaza, cresc si se deplaseaza la suprafata?
asa imi imaginez eu emotiile...
nu vad direct conexiunea de la declansator la aparitia lor, dar le simt cum cresc si isi fac loc treptat spre suprafata, pentru constientizare.
uneori se unesc si urca impreuna cu viteza mai mare. alteori se lipesc pentru un timp nedefinit de peretii paharului. atunci e ca si cum ar sta in camera de asteptare, cu cererea in mana, fara sa stie cand pot sa ajunga sa si-o exprime. unele dispar fara sa iti dai seama.
din cand in cand o mana ia paharul si il scutura putin, apoi il ridica si bea. simt efectul usor intepator, fara sa se ganseasca de unde. daca efectul e deranjant, mai scutura putin paharul. apoi se gandeste: era mai bine daca-mi luam apa plata...

duminică, 3 mai 2009

bucuria continua: hai la joaca!





bine ati venit la Sfintele Locuri de Joaca!
daca ziua, ca adulti trecem in graba pe langa ele, poate cu o usoara nostalgie, noaptea leaganele si toboganele sunt libere.
asa ca putem merge nu in pelerinaj printre amintiri, ci chiar pentru a ne juca.
am iesit din cafenea, dupa miezul noptii, impreuna cu Mugur, Kami si Mikka. bucurosi de a ne fi vorbit si de a ne fi ascultat mult. si pentru ca tot era tarziu, de ce nu?
am trecut pe langa ele si am fost irezistibil atrasi. si ne-am lasat prada atractiei :)
despre joaca si bucuria noastra nocturna a scris si Mikka aici.

vineri, 1 mai 2009

sensurile cuvintelor

sursa poza
,,doar un limbaj insuficient ii opune pe oameni unii altora, caci dorintele lor nu difera." / A. de Saint - Exupery
oameni stransi la un loc, cu curiozitate. fiecare, cu adevarul lui partial bine strans pe langa el, impachetat sub forma de convingeri. veniti sa afle si alte adevaruri, farame ale Adevarului, in speranta gasirii, la un moment dat a acelei piese de puzzle care sa le ofere imaginea lui eliberatoare.
cela care vorbea desprea adevarul sau in seara aceea, in jocul sau de-a cererea si oferta, a incercat initial sa ofere fiecaruia farama potrivita pentru a-l face sa vada ceea ce cauta.
doar ca fiecare s-a aruncat asupra fiecarei farame cu curiozitate si dezamagire, rasucind-o pe toate fetzele, nestiind daca sa se bucure de ceva nou, sa se multumeasca cu ceva deja stiut si inteles sau sa respinga.
,,cum numesti asta ?" era intrebarea pentru ceea ce aparea pentru o clipa si disparea in urmatoarea. doar-doar, numind-o, ar fi putut pune stapanire asupra ei. iar cel care o aratase o rasucea imediat pentru a o face de necunoscut... sau de recunoscut... cine stie ?
m-am ridicat si am plecat si m-am intors la convingerile mele...
pe drum, stand de vorba cu oamenii dragi care au asistat impreuna cu mine la schimburile de cuvinte, am simtit nevoia sa le reformulez pentru a ma asigura inca o data de limbajul comun, de posibilitatea de a impartasi cu ei, macar cu ei, aceleasi sensuri. multumesc, prieteni, ca pot vorbi aceeasi limba cu voi...