luni, 23 decembrie 2013

2013 pentru recapitulare


La ultima întâlnire a laboratorului de scriere confesivă, pe la începutul lunii, Mario ne-a sugerat o temă: să scriem un jurnal timp de o lună şi 20 de ani. Adică, pentru fiecare zi a lunii să încercăm, alături de povestea zilei respective să ne reamintim ce am făcut acum 10 ani şi să ne imaginăm ce vom face peste alţi 10. Cu amintirile m-am descurcat  cat de cât, pentru că, pe vremea când scriam aproape numai de mână, scriam mai mult. Cu imaginaţia, provocarea e să aleg,  dintre toate liniile de destin, dintre toate viitorurile posibile, pe cel mai frumos. Un ochi pe faţă, unul pe dos, unul alunecat. Cu speranţă şi amuzament.
Am să păstrez experimentul acesta într-o capsulă a timpului şi am să mă bucur de rezultatele lui peste 10 ani... şi mă bucur de acum ştiind că am o ancoră care să mă tragă înainte încă 10 ani...

O capsulă a timpului a fost, pentru o vreme şi blogul acesta,  şi încă mai savurez din când în când feliuţe de timp de acum 4-5 ani, încă proaspete şi inepuizabile. Am scris mai puţin de când am intrat pe facebook.  Şi de când una-alta mi-au mai tăiat cheful de scris. Dar am scris totuşi, şi dările de seamă anuale îmi folosesc atunci când vreau o conservă mai concentrată.
Aşa că, pentru la anul, când voi căuta să-mi amintesc, iată ultimii câţiva ani, în recapitulări anuale.

În 2011, blogul era închis. Aşa că reconstituirea ar fi mai grea. Dar printre rânduri puţine, roata s-a rostogolit.

Pentru alte detalii, îmi recitesc CV-ul J... dar acolo nu e mare lucru din viaţă, ci doar pietre de hotar şi dovada că n-am rămas sub ele. Zic eu.

Aşa că anul acesta...
Nu-mi amintesc mare lucru despre prima parte. Citind retrospectivele altora o să-mi amintesc, poate, dacă a nins sau nu. Ştiu că am început anul frumos. Iar în primele luni, am fost oaspete la evenimentele ţinute de Mikka (Mikka, ai să povesteşti şi tu anul tău?) şi m-am dezgheţat treptat. Pentru mine lunile de iarnă sunt oarecum de hibernare.

Primele semne de dezgheţ le-am dat prin aprilie-mai când, timp de o lună am încercat să-mi explic, cu exemple, magia în care cred. Şi să-i conving şi pe alţii că magia pe care ne-o făurim cu propria noastră minte e cea care creează fundamentul realităţii. Şi invers. Şi că, citându-l pe Saint – Exupery, ,,doar un limbaj insuficient îi opune pe oameni unii altora, căci dorinţele lor nu diferă”. A fost o lună frumoasă, în care, construindu-mi  săptămânal jocul, m-am menţinut în entuziasm.

A urmat apoi, de probă o implicare în jocul altuia, care vedea magia diferit.  Cu accent pe tradiţii, cu ritualuri străvechi, aplicate fără a fi înţelese, cu joaca însoţită de frisonul necunoaşterii Jocului. Eu am ţinut-o pe a mea. A fost interesant.

Prin iunie-iulie, mărgelele au fost la putere, şi viaţa socială s-a învîrtit în jurul lor.

În iulie am căpătat, după doi ani de drum frumos, o hârtie care spune că ştiu să. N-am folosit-o încă, după un scurt popas, am reluat drumul, la un nivel mai adânc. E bine. Din toamna următoare voi începe să. E cazul.

În iulie-august  a fost o perioadă în care mi-am adunat o mare parte din frică şi am dus-o într-un loc sigur. N-am uitat-o, dar de la distanţă se vede uneori ca dragoste.

După ce m-am trezit din amorţirea de moment, a urmat o perioadă de desenat. Caligrafie, mandale... şi bineînţeles,  miraculoasele mărgele, bunii şi mărunţii mei terapeuţi coloraţi şi strălucitori. Apoi, spre toamnă, noi jocuri şi jucării pentru simţuri: ateliere de făcut hârtie, vitralii, uleiuri, ateliere de sunete şi dans... de reintrat treptat în corp.

Un moment special - Cantecul sufletului femeii salbatice. Cu Chris. Cu femei si sespre femei, altfel.

Toamna, dezgheţul s-a reluat în încă două etape, cu ajutorul a doi oameni, în două feluri diferite.
Din octombrie am început voluntariatul la FundaţiaEstuar. E un loc miunat. Comunicare, dezvoltare personală şi mărgele. Alături de oameni speciali, numai buni de iubit. În condiţii care vor face din mine un om mult mai răbdător, mai înţelegător şi mai tolerant. Şi care va trăi la înălţimea propriilor sale valori, ca om şi ca profesionist.  Încredere, libertate... merită toate emoţiile care au luat-o razna simţindu-se în siguranţă.

În noiembrie – decembrie mi-am recuperat cuvintele scrise. Cele care nu mai ieşeau, pentru că drumul era uscat şi prăfuit. La laboratorul de scriere confesivă al lui Mario, am redescoperit plăcerea şi bucuria de a scrie. Mi-am amintit detalii şi am mai înţeles câte ceva. Mi-am permis să vorbesc şi să scriu despre mine şi m-am bucurat de asta. Şi mi-am ancorat viitoarele poveşti. Şi mituri personale, care vor înflori, se vor înfoia şi se vor lăsa desfrunzite, foaie cu foaie.

În ultima vreme, cu gândurile şi emoţiile libere, m-am simţit fericită cum nu m-am mai simţit de mult. Pentru anul următor, fericirea va creşte în măsura în care voi ancora gîndurile şi emoţiile în corp.  Curând.
Nu s-a terminat anul. Mai e puţin timp, suficient oricum pentru mari schimbări. Pentru poveşti scrise şi / sau trăite.  


Pana atunci... si de atunci...Să avem clipe şi ani buni, pline şi plini!

miercuri, 6 noiembrie 2013

Despre incredere

sursa imagine

Candva, cu vreo doo vieti in urma, am petrecut impreuna cu niste prieteni doo zile ca sa punem patru cuvinte in ordine. Fiecare pe ale lui - era vorba de lista de valori. In fruntea listei mele de atunci se afla INCREDEREA. De atunci, dupa acel moment de triumf, bietul cuvant a a vut multa echilibristica de facut ca sa se mentina in top. Evident, dupa ce am muncit atat la lista aceea, daca eram intrebata care e cel mai important lucru pentru mine pe lumea asta raspundeam aproape automat ca increderea... apoi ma simteam un pic confuza, pentru ca biata de ea tocmai cazuse din nou de pe sarma, iar eu o fortam sa urce dn nou... Apoi, mi-am rafinat clasamentele, si am hotarat ca increderea sa ramana prima pe lista de valori care ma defineau ca profesionist, iar in topul valorilor personale a urcat libertatea.
Si in curiozitatea mea referitoare la valorile umane am tot cautat oameni cu valori asemanatoare (acu e vorba de toata lista / toate listele) si m-am bucurat de cate ori i-am intalnit sau macar am auzit / citit despre ei...
De curand am cunoscut un profesionist (profesia aia pe care mi-o voi asuma si eu curand) care se defineste ,,un om increzator, tolerant si liber"... si am avut posibilitatea sa il vad la lucru... Entuziasm maxim!
In orgoliul meu de semiprofesionist, aveam senzatia ca voi asista doar si imi voi imbogati colectia de ,,cum-se-face" cu subtilitati...
Toate bune si frumoase pana la mersul pe sarma... al meu, si al celor de langa mine, cate unul, cate doi, in acel dans al echilibrului dintre speranta si neincredere, dintre a darui si a primi, care mi-a tinut intinsi neuronii oglinda pana la limite mai rar incercate.
Si am inteles inca o data diferenta dintre a aspira la o valoare si a trai la nivelul ei. 
Si am trait inca o data bucuria de a face un pas in plus. Tot pe sarma aceea :)

duminică, 13 octombrie 2013

Bucuriile zilei de azi. Capcane pentru lumina.






Azi am invatat sa leg intre ele bucati de sticla colorata. Eveniment organizat de 27 de ragazuri, la atelierul artistului Valeriu Gagu.
Vedeti ca mai sunt cateva ragazuri ispititoare.

joi, 19 septembrie 2013

marginea serii, marginea verii

se face racoare, si poate ca, undeva, in mintea mea, un termostat a fixat ceva la o anumita temperatura. si o anumita lumina.
anul trecut am fost la mare, dar n-am recunoscut-o decat cateva clipe cand coboram o bucatica de drum printre maracini. doar bucata aia de drum mirosea a vant sarat si nisip adevarat, restul nu, desi ma scaldasem si ma scufundasem si credeam ca. si anul asta am coborat putin printre nisip, apoi m-am scuturat repede si m-am spalat pe maini si pe picioare.
anul asta n-am fost, dar mi s-a parut ca o zaresc intr-o gradina, intr-o parte mai ferita a unui cartier prafuit. ciudat cum izbucnesc uneori doruri de care n-aveam idee ca mai exista.
nu stiu ce si nu stiu cum, nu imi amintesc. poate ca e doar amintirea unei amintiri de data trecuta, dintr-o viata in care timpul avea alt sens, concediul se numea vacanta, si oamenii erau imbracati in haine decolorate si prafuite, atunci cand erau imbracati. si erau sarati cand ii sarutam, pe nisipul cald inca, desi asfintise. si asteptau iluminarea care urma sa apara in viata lor foarte curand, doar sa.
i-am recunoscut pe unii dintre ei desi nu cred ca i-am cunoscut vreodata. si mi-a fost dor, si mi-a fost drag. dorul de duca e cel mai dor, mai ales cand unde nu mai e.
asa ca as putea sa-mi fac o sticla cu esenta de vacanta la mare pentru momentele in care n-am sa-mi mai amintesc mare lucru: o mana de nisip, cateva frunze cu spini, o bucata de tesatura decolorata, cateva seminte de pepene, un sarut uscat pe marginea sticlei, strangeri de maini cu ochii inchisi, un pic de racoare de seara, culori de asfintit, muzica de meditatie.
si am sa arunc sticla in marea interioara, asteptand valurile care sa o inghita de tot, sa ma ingihta de tot.

joi, 29 august 2013

in povestea celuilalt


literele de pe coperta cartii au in seara asta aceeasi culoare cu libelulele de pe bluza mea. ca si cum m-as fi imbracat in mod special ca sa o pot primi. ca atunci, cu multa vreme in urma, cand mi-am fardat pleoapele cu albastru ca sa citesc mesajul scris de un om cu ochi albastri.
la inceput nu mi-am dat seama. o carte, da, multumesc, o sa vad. apoi am inteles cum cartea asta ma astepta de cativa ani, pentru o iluzie. aceea ca o imagine din mintea cuiva se poate suprapune cu cea din mintea altcuiva. apropierea a fost ametitoare pentru o clipa, a adus cu ea ca o coada de cometa amintirea unei vieti si a unei lumi intregi care pentru o clipa isi apropie traiectoria de o alta. casa albastra de pe strada albastra, din lumea albastra - mare cat asteroidul ala cu trei copaci si-o floare.
am inceput sa citesc, ca si cum mi-as fi citit cu vocea celuilalt, cuvintele povestii pe care incepuse candva sa mi-o povesteasca... da, e ca si cum ar fi fost scrisa de el, ce minunat ca sunt mai multi oameni carora le place aceeasi carte, desi exista mai multe carti pe lumea asta decat oameni, si uite, uite cum intalnirile se produc, ca si cand ar fi de la sine inteles, firesc si natural, in ritmul cel mai potrivit...
cu mintea o clipa pe acelasi drum de litere si cuvinte ca o atingere prelunga, alunecand pe marginea somnului.

duminică, 28 iulie 2013

si din nou dansul...

pe intuneric, printre oameni, printre ritmuri. intrand in unele, lovindu-ma de marginile altora.
oameni plutind in ritmuri proprii pe aceeasi melodie: barci leganate langa tarm, corabii in furtuna izbite de stanci, sirene si faruri.
cald, din ce in ce mai cald, oglinzile aburite, podeaua umeda, hainele din vestiar la fel de umede ca cele de pe noi.
ochi deschisi sau inchisi, vazand pe dinaundru, mirandu-se de sincronizari.
corpuri stratificate, inotand spre suprafata pielii, asteptand ritmul acela anume, singurul care poate sa le scoata la iveala.
tresariri ale mintii, surprinse de miscarile nebanuite ale corpului. unduriri ale feminitatii, zvacniri de masculinitate, extazul haosului. apoi limpezire, linistire, alunecare in meditatie.
la final, senzatie de golire si plenitudine, de reasezare in matca. de bucurie si impacare, de oboseala si dorinta de a reincepe.

duminică, 2 iunie 2013

pe buzele verii...

....amintirile altor veri. cu gust de ciocolata cu ardei iute, de acum cateva vieti. sau de parfum de tei si gust de ceai in ceasca lacuita sub zambete. sau boabele rotunde printre degete, de acum un an, nestiind ca se vor rostogoli apoi la nesfarsit in cascade colorate, vesele, spumoase, dar fara umbra, miros si gust.
farame de simturi imprastiate retrospectiv prin vietile vietii mele, izbucnite a vacante pe muchia lui mai-iunie, risipite in restul verii si reluate la numarat din toamna, pentru ca linia timpului strange noduri la fiecare inceput de an scolar.

vineri, 12 aprilie 2013

Lovituri si placere

Ritmul creste in cerc si nu stii de unde creste febra. Mainile ard, ca si pielea intinsa care vibreaza sub loviturile lor. Minute in sir, continuu. Barbatul care conduce straluceste ca ciocolata tinuta la soare. Pe cele mai multe fetze se citeste satisfactia, entuziasmul.
Dupa ce preocuparea de a tine ritmul dispare, numaratoarea se face direct cu corpul, iar in caz de deruta, o singura privire repune palmele in ritmul corect.
Sunetele se leaga si se tes unele in altele, uneori aproape ca intelegi ce spun. Oricum, ceea ce spun e sustinut, ritmic, imperios. Dupa prima lovitura nu mai e cale de intoarcere.
La final, avem mainile rosii si fierbinti. Tot corpul rade.

daca va ispiteste experienta, cautati aici.

duminică, 17 martie 2013

eterna reintoarcere in Oz

de cand pantofii rosii ai vrajitoarei m-au adus acasa, mi-am dorit intr-un fel sau altul sa ma intorc. o vreme, ultima vraja mi-a tinut magia proaspata, apoi prospetimea a palit incetul cu incetul.
la un moment dat, am gasit un loc cu eticheta verde, care imi amintea de Orasul de Smarald. doar ca in locul acela, Sperietoarea de Ciori care a ramas pe locul Vrajitorului din Oz nu stie vrajile, desi a pastrat cartea. sau poate ca le stie cumva, dar nu le poate da viata.
eh, vremurile...
iar eu vreau sa scriu o carte de vraji vii, in amintirea vechii mele calatorii, iar Sperie-Ciori e cel care trebuie sa-si dea cu parerea....
si peste o saptamana am sa vad, pentru o clipa, o secventa dintr-un univers paralel in care adevaratul vrajitor actioneaza. oare imi voi aminti ceva din vraja aceea? sau din oricare alta?
culoarea anului acestuia e verde-smarald. fara ochelari.

joi, 17 ianuarie 2013

senzatii noi

mda, citisem despre efectele cristalelor si pietrelor, despre cat sunt ele de vii. nu le-am dat mare importanta pana acum.
sigur, mai sunt celelalte pietre, in care mi-am suflat dorurile si ofurile, dar ele sunt vii pentru ca au aparut in viata mea in conditii speciale si au o misiune speciala.
si mai sunt unele care au ancorate cate o emotie-doua, amintirea unui loc, a unui moment anume in care viata face cate un nod sa tina mai bine niste clipe pe loc.

cu o saptamana in urma, o colega ma roaga sa-i repar un colier din granate. ok, le desir si incep sa le insir la loc cu placere. granatele imi sunt dragi pentru ca visiniul e culoarea mea preferata iar la asta se adauga  si motivele de mai sus. clipe innodate de vreme frumoasa si pietre suflate cu tot sufletul.

doar ca de data asta senzatiile pe care le traiesc cu granatele in mana depasesc simpla placere. pe masura ce la pipai cu varfurile degetelor, culegandu-le bob cu bob sa le insir pe ata, mi se inmoaie inima si mi se umple de tandrete. si o caldura car nu e fizica, pentru ca piatra e piatra, rece.
stau si ma minunez...

peste inca o zi-doua, ma gandesc sa fac niste cercei cu diverse pietre semipretioase. cercelusi simpli, cu un bob-doua, mici si colorati, pentru impartit ca daruri-ofranda in jurul unui foc. am folosit diverse pietre, margele de sticla, sarma. la contactul cu granatele, tandretea reapare. discreta, timida, clara. nici o alta piatra nu are acest efect. 

si peste inca o zi-doua imi cumpar si eu un sir de granate ca cele din poza. si da, e la fel. nu am lucrat deocamdata nimc din ele, nici nu simt nevoia. stau cu ele in mana, le ating usor si simt gust de dulceata de visine, memorii razlete de sange inchegat, straluciri de soare rosu fosilizat si multa, multa tandrete.
nu mai caut nici un fel de explicatii, doar ma bucur.