joi, 19 septembrie 2013

marginea serii, marginea verii

se face racoare, si poate ca, undeva, in mintea mea, un termostat a fixat ceva la o anumita temperatura. si o anumita lumina.
anul trecut am fost la mare, dar n-am recunoscut-o decat cateva clipe cand coboram o bucatica de drum printre maracini. doar bucata aia de drum mirosea a vant sarat si nisip adevarat, restul nu, desi ma scaldasem si ma scufundasem si credeam ca. si anul asta am coborat putin printre nisip, apoi m-am scuturat repede si m-am spalat pe maini si pe picioare.
anul asta n-am fost, dar mi s-a parut ca o zaresc intr-o gradina, intr-o parte mai ferita a unui cartier prafuit. ciudat cum izbucnesc uneori doruri de care n-aveam idee ca mai exista.
nu stiu ce si nu stiu cum, nu imi amintesc. poate ca e doar amintirea unei amintiri de data trecuta, dintr-o viata in care timpul avea alt sens, concediul se numea vacanta, si oamenii erau imbracati in haine decolorate si prafuite, atunci cand erau imbracati. si erau sarati cand ii sarutam, pe nisipul cald inca, desi asfintise. si asteptau iluminarea care urma sa apara in viata lor foarte curand, doar sa.
i-am recunoscut pe unii dintre ei desi nu cred ca i-am cunoscut vreodata. si mi-a fost dor, si mi-a fost drag. dorul de duca e cel mai dor, mai ales cand unde nu mai e.
asa ca as putea sa-mi fac o sticla cu esenta de vacanta la mare pentru momentele in care n-am sa-mi mai amintesc mare lucru: o mana de nisip, cateva frunze cu spini, o bucata de tesatura decolorata, cateva seminte de pepene, un sarut uscat pe marginea sticlei, strangeri de maini cu ochii inchisi, un pic de racoare de seara, culori de asfintit, muzica de meditatie.
si am sa arunc sticla in marea interioara, asteptand valurile care sa o inghita de tot, sa ma ingihta de tot.