Te-am chemat să-mi spui o poveste. Şi să
mă ţii de mână până când se termină, şi vreau să mi-o spui frumos, şi să ai
răbdare să adorm măcar o dată înaintea ta. Măcar de astă dată.
Mă priveşti lung, perplex şi îmi iei mâna. Mâna ta e mai rece decât a mea
şi tremură mai tare. Eu zâmbesc. Tu îmi
eviţi privirea, apoi îţi dai seama că nu are rost şi îţi readuci
ochii în ochii mei.
M-ai întrebat cât timp mai am. Nu prea mai am şi am mai pierdut din el până
să ma hotarasc să te chem. Credeam că mai am măcar o carte în mânecă, dar când
am privit-o, mi-am dat seama că era doar ea,
arcana fără nume. Şi atunci te-am sunat. De ce pe tine? Pentru că tu
m-ai ţinut de mână şi când am intrat în poveste, chiar dacă nu ştiai că e
povestea mea. Şi te-am chemat să închizi tot tu cercul, aşa mi se pare corect.
E adevărat, şi chipurile altora se suprapun peste al tău. Cu câteva nopţi
în urmă am visat un alt om drag, tot povestitor ca şi tine. Doar că spre
sfârşitul visului, imaginea ta s-a suprapus peste a lui şi am înţeles că încă
n-am plecat din Oraşul de Jad. Acum voi pleca şi certitudinea asta îmi permite
să îţi cer ceea ce nu ţi-am mai cerut de multă vreme. Spune-mi o poveste.
Eziţi, pentru că nu ştii ce să-mi spui. Toate poveştile pe care mi le-ai
spus până acum erau despre tine iar eu am intrat fascinată în ele pentru că mă
recunoşteam în perosnajele secundare. Uneori chiar mă identificam cu tine, şi
mă retrăgeam cu un pas, pentru că era povestea ta, iar tu erai tu şi nimeni
altcineva, eroul care îşi străbătea victorios propriul drum.
Poate că acum ţi se pare că ar trebui să-mi spui o poveste despre mine. Nu,
n-ar mai avea haz şi nu mai am timp sa incerc ceva nou. Vreau tot o poveste de-a
ta în care eu să mă simt mică şi ocrotită, pe care eu ascultând-o să îmi doresc
să fiu asemenea ţie şi să mi se pară că am timp pentru asta.
Vreau înapoi timpul în care credeam în Vrăjitorul din Oz, mă vreau pe mine
cea de atunci, descoperind magia şi magicianul, jucându-mă de-a tu.
Tu să îmi povesteşti iar eu să fac din când în când stop-cadru în poveste,
să-ţi spun tot ce simt ascultând-o, ascultându-te. Tu să spui cuvinte mari
şi abstracte, iar eu să le traduc în atingerile nisipului, mirosul luptelor din
deşert, caldura soarelui şi gustul vinului şi al prăjiturelelor in forma de lună,
cântecul marii ploai, toate purtând amprenta inconfundabilă a jadului. Vreau să
retrăiesc într-o oră pe celelalte o mie pe care n-am avut timp să le închei.
Deschid ochii şi te privesc. Nu mai simt atingerea mâinii tale, dar e ok,
pentru că oricum n-avem o amintire despre ea. Doar mintea mea o atingea uneori
pe a ta şi dansa în jurul ei.
Spune-mi, spune-mi povestea. De fapt nici nu vreau să înţeleg cuvinte, ci
vreau doar să intru în acea stare de atentie îndreptată în acelaşi timp
înăuntru şi în afară, în care mintea ta o atinge pe a mea, firesc şi natural,
în ritmul cel mai potrivit.
Când ai început, în sfârşit, să spui povestea am închis ochii ca să te văd
mai bine şi chipul tău s-a acoperit de celelalte chipuri.
Au trecut prin faţa ochilor mei închişi valuri şi dune, am trecut prin
porţi şi pe sub bolţi, am urcat în turnuri şi m-am prăbuşit o dată cu ele, în
timp ce întindeam mâinile spre stele.
Mâinile tale m-au prins, m-au rostogolit între palme şi m-au aruncat cu
forţă spre turla bisericii. M-am spart în mii de mici cioburi strălucitoare. O parte
au rămas între stele, iar restul au căzut la picioarele tale, închegându-se
într-un singur cuvânt: ŞTIU.
Ştiu, răspunsul la acel ŞTIU al tău pe care mi l-ai spus cândva,
înlocuindu-mi întreaga frică, umplând întreg spaţiul minţii mele însetate şi
înfometate. Iti raspund abia acum, iti multumesc abia acum...
Într-un târziu, am deschis din nou ochii şi am privit silueta ta
îndepărtându-se până când a devenit un mic punct luminos, cât o stea. Eu nu plecasem
încă. Doar te lăsasem pe tine să pleci. Nu mai aveam nevoie de tine şi voiam să
ştii asta. Mai era o clipă până la plecarea mea într-o altă poveste. Una semănând,
totuşi, destul de mult cu a ta...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu