peste prag

bine. pa. ne vedem data viitoare.
e atat de bine sa ma pot intoarce cu spatele si sa plec stiind ca si tu te intorci cu spatele si pleci, si sa nu ma doara inima.
imprejurul tau in inima mea e un spatiu/timp larg, de o saptamana si multe cuvinte.
imprejurul meu in inima ta e o miscare alunecoasa si un freamat de aripi de lilieci. ma strecor repede afara, nu e locul meu acolo.
ma intorc in pestera mea si dau drumul liliecilor pentru zborul de seara. pe acelasi cer ziua au zburat toate pasarile.
seara tarziu, dupa ce fiecare a intrat in pestera sa si si-a aprins focul, cerul e liber pentru pterodactili.

banculcutimpul

am o bucata de timp solid. bine înghețat. aproape fosil. la suprafață se mai topește din când în când câte un pic. picături, firimituri pe care le sug îndelung înainte de a le înghiți. pipăi apoi cu grijă bolovanul cel mare - pare intact.
am nevoie de el, o să am nevoie de el când restul se apropie de sfârșit. doar să știu cu o vreme înainte, până acum a fost ok. mă simt bogată cu el în mine, mă simt speriată. o vreme a fost transparent, acum nu mai e. dar e neted, alunecos.
uneori în momentele în care afară e cald, mai iese din el câte o amintire. o scutur putin si o inghesui la loc. atâta vreme cât am recunoscut-o, și-a îndeplinit misiunea, când n-am să o mai recunosc va fi ca o poveste nouă.
singura dificultate e că, de când îl car după mine, îl simt din ce în ce mai greu și îmi e din ce în ce mai greu să înot liber în timpul care curge invers în jurul meu.

umpic

mai e putin si vine Mos Craciun. ochii mei sunt aproape lipiti, inima plina de indoiala. cu toate astea, cei din jur cred ca eu cred, asa ca nu pot sa ii dezamagesc si ma prefac entuziasta.

n-au fost in stare sa imi spuna adevarul, asa ca trebuie sa am rabdare pana cand vor intelege ca eu oricum stiu si vor rasufla usurati, ca si cum m-ar fi insotit prin dezamagire.

in cele din urma eu voi adormi, ei vor pune niste cadouri sub brad. daca Mos Craciun ar fi existat, as fi primit ceea ce ii cer de cand am auzit povestea lui. dar pentru ca nu am primit nici pana acum, imi permit sa ii modific povestea, ducand, la randul meu, ipocrizia mai departe. si maine dimineata imi adun puterile sa ma bucur.

si de fiecare data chiar ma bucur. poate, ca, pana la urma, chiar a fost.

sursa foto - Pinterest

doar fum

in vis, am trecut din nou pe acolo, aproape de locul din visul de anul trecut. tu trecusesi pe acolo doar cu cateva minute inainte. ramasese o urma de fum.

am coborat in groapa singura, dar in siguranta. am urcat din nou spre suprafata. stiam ca ai mers spre statia de autobuz. inca mai era un pic de fum dincolo de gardul parcului. prezenta ta, inca necontaminata de absenta ta. 

așșșșșaaaah....

de pe pereți se scurg picaturi fierbinți, de pe corpuri se scurg picături fierbinți, pe pietrele încinse gheața troznește, din mâinile zeilor se răspândesc flăcări.

zeii au și ei trupuri umede și încinse și învârtesc cu măsiestrie bucăți mari de aer fierbinte pe care le aruncă spre noi. noi zâmbim și primim valurile, vânturile, admirăm trupurile și răsucirile lor, ascultăm troznetul bulgărilor de gheață și ne înfiorăm.

e o lume pe care corpurile noastre umede încearcă să o stabilizeze, dar mințile noastre înfierbântate se apără și atunci mergem să turnăm apă rece pe noi, să lăsăm aerul rece să ne învăluie și să ne bucurăm că putem trăi în spațiile dintre bucățile de aer, apă, gheață și foc. 

de pe marginea fantanii

fantana e la intrarea in padure. sau la iesire. pentru ca oamenii si animalele sa gaseasca apa atunci cand doresc. 

e un pic nepotrivit, pentru ca in padure e apa. animalele nu ies sa bea. oamenii cand intra se grabesc sa intre. asa ca ramane de multe ori neatinsa. 

ma urc pe marginea ei inante sa intru in padure. nu mi-e sete, dar ma uit in oglinda apei. mi-a spus cineva ca daca ma uit in apa neinceputa am sa-mi vad destinul. nu prea am curaj, dar curiozitatea e mare. asa ca arunc intai o pietricica si apoi ma aplec sa privesc. pietricica sparge fața apei in cercuri marunte care sparg apoi fața mea reflectată. privesc multumita cioburile, apoi linistirea apei, revenirea feței mele. inseamnă că am să îmbătrânesc, am să apuc să-mi văd chipul spart de riduri iar apoi am să reîntineresc și să-mi văd din nou chipul proaspăt. e bine și zâmbesc tinerei / bătrânei din spatele meu care de fiecare dată încearcă să mă arunce în fântână, apoi se răzgândește și aleargă spre pădure.

draga mea fetita

nu stiu cati ani ai, cred ca ii ai pe toti dar eu raman de fiecare data surprinsa.

nu ma potrivesc cu tine, am de fiecare data alta varsta. uneori te privesc neputincioasa, alteori ma las inundata de toata puterea furiei si disperarii.

as vrea pentru tine, as vrea pentru mine, tresar si imi vine sa sar foarte sus si foarte departe.

ah, poate ca de data asta nu, si stau in fata valului, constienta ca nu voi invata niciodata sa inot.

mltumesc pentru toate darurile tale, chiar daca unele ma dau de toti peretii. nu e tarziu inca, niciodata nu e prea tarziu... toate prietenele tale, reale si false, toti prietenii si toti iubitii, tradarile, dulciurile si temele, dorinta de a merge intr-o tabara si de a trai acolo pe taramul de departe de casa povestile trecerii de la copilarie la adolescenta.

ma prefac ca nu e important momentul ala in care alergi spre mine si te izbesti de mine cu putere, stiind ca te tin in brate si glumesc, ba da, e al naibii de important. te primesc toata, scoate-ma din mine si lasa-ma sa ma tin in brate cum te tin pe tine. in cele din urma am sa ma vad, am sa pot sa ma privesc. nu ma lasa, invata-ma sa cer, invata-ma sa pamant.

destin. klandestin.

daca urc pana la etajul 2, la capatul scarii rulante ma asteapta destinul (cel putin asa scrie) iar alaturi, vocea constiintei. urc si ascult cu bucurie. e unul din locurile unde-mi scriu jurnalul fericirii.

si totusi... dincolo de destin mai exista ceva: daca privesc doar un pic mai sus, scrie FITNESS. hm, ciudat. destinul ar trebui sa se afle la ultimul etaj. 

care e oare libertatea de a-mi modifica destinul? sau a sari peste DESTIN si a merge la etajul superior, la fitness? daca ajung la fitness se schimba destinul? e chiar inspaimantator, nu vreau, imi place destinul asa cum il vad, klandestin. au stiut ei oamenii aia ceva, si pare chiar sa le mearga bine.

oricum, si eu fac parte din destinul lor, cu fiecare cuvant al vocii constiintei si cu fiecare sorbitura din ceasca, din cana sau din pahar.

destinul, pahar pe care aleg sa-l beau de fiecare data, indiferent ce as cere sa mi se puna in el.

Și nu numai cuvintele

La marginea creierului inflamat, câteva cuvinte blânde stau și așteaptă sa se deschidă un spațiu pe unde sa intre. O zonă pare mai agitată și ele se îndreaptă intr-acolo. Unele rămân pe margine, unul se hotărăşte și se întinde ușor pe val. Plutește, cu atenta trează, în așteptarea momentului potrivit, apoi se scufundă brusc. La suprafață, în locul pe unde a intrat,  valurile se liniștesc. Cele de pe mal se prind unul de celalalt și zâmbesc mulțumite.  Partenerul lor a ajuns la locul potrivit. Încep și ele sa înoate,  aproape de mal, privind când spre țărm, când spre larg. Un val mic se apropie, iar ele sar. Valul se risipește. Cuvântul scufundat revine la suprafață trăgând după el un snop de alge. A fost o recoltă bună azi. Se pot întoarce în somn.

maine

maine iti povestesc tot. maine iti spun cat de mult te iubesc. maine iti trimit un mesaj in care iti spun ca nu mai vreau sa te vad. maine ma arunc la picioarele tale intr-un elan de recunostinta, sau mai bine nu, iti reprosez tot ceea ce mi-as fi dorit sa primesc de la tine si nu mi-ai spus/dat niciodata.

doar ca azi inca nu existi, azi inca nu te cunosc, nu te-am intalnit si nu s-a intamplat nimic din toata viata aia la care ma gandesc cand ma gandesc la tine. 

ieri inca nimic nu ar fi fost posibil, nu existam nici eu nici tu si nimeni din tot universul care ar fi putut sa joace rolul de eu/tu unul pentru celalalt.

asa ca inainte de a te intalni, probabil in noaptea asta sau cel tarziu maine dimineata, trebuie sa ma inventez, sa traiesc suficient cat sa iti pot vorbi despre, sa creez in mine un gol de marimea si forma ta, pe care sa il umplu cu asteptare si sa il leg la gura sa nu strige el primul, inca inainte de a apuca sa iti zambesc.

Un plasture, te rog..

Nimic nu e mai eficient pentru o minte rănită decât un proiect nou. 

Desigur, e doar o măsură de prim ajutor, de deviat gândurile care s-ar putea pierde ca într-o hemoragie, prin colateralele date de inspirație. 

Între timp, dezinfectăm. Încă n-am găsit dezinfectantul potrivit. De obicei merge o cafea/prăjitură, lumină puternică, sau o plimbare printr-o librărie/mercerie/craft shop. Ceva muzică bună. Sau toate.

Se coase repede daca cineva îți dă dreptate. Nu merge întotdeauna, cineva-ul ăla trebuie să fie foarte îndemânatic. Altfel, doar te înțeapă cu acul.

Și totuși, și totuși... proiectul ăla merită dus până la capăt și după ce îți revii. 

Postare nouă

Scot cu greu primul bolovan. Mi-e greu și mi-e silă. Ma aștept ca de sub el sa iasă râme, miriapozi și gândaci. Mi se pare ca îl scot degeaba, ca n-are nici un rost odată scos. E adevărat, el nu mai are niciun rost, și de multe ori rămâne să  blocheze suprafața. Nimănui nu-i mai pasă de el și pot să înțeleg acum încrâncenarea cu care stătuse înfipt în pământ.

Dar de multe ori sub el se află ceva care merită efortul răsturnării. E drept, comorile sunt rare. Mai adesea, firicele de apă care, după ce udă bine pământul din jur, pornesc într-o direcție neașteptată. Uneori ciuperci. Și, în scurtă vreme, fire de iarbă.

Trec de multe ori după aceea prin locul proaspăt schimbat. În câteva zile bolovanul a dispărut. Nu știu dacă îmi pare bine sau rău. Știu doar ca e suficient sa fac câțiva pași ca sa-l găsesc pe următorul.

Ma simt bine plimbându-mă prin locurile răsturnate. Noua geografie ma face sa visez la păduri întinse, plaje fierbinți sau măcar niște luminișuri. Dar dacă visez prea mult, obosesc și ma așez pe un alt bolovan. Pe care, după ce ma odihnesc, revin să-l scot.

vând răni

Am o afacere foarte bună: vând răni. De fapt nu răni propriu-zise, ci copii ale lor, ale rănilor tale. De ce ai cumpăra o rană pe care o ai deja, de ce să plătești pentru ce e al tău? Crede-mă că merită, iți scoți banii cu vârf și îndesat. Uite cum facem: atunci când te doare foarte tare, dar nu știi ce și de ce, vino la mine. Lucrez și de sărbători, e drept, tariful e un pic mai mare, dar nu te las să te răsucești pe podea până după Anul Nou.

Așa. Te programezi, vii și îmi povestești. Nu îți face probleme că nu poți vorbi, că nu știi nici tu prea bine ce te doare. Îți pun eu întrebările potrivite și te invit să fii sincer. O să fii, o să îți dai seama repede că dacă recunoști, durerea scade. Împreună facem o hartă a suferinței tale și apoi o transpunem într-o operă de artă. Înțeleg că te uiți la mine ca la nebuni, adică tu ai ascuns chestia asta de ochii lumii toată viața, cu prețul decenței tale, și acum eu te invit să defilezi cu ea în public?

Da, facem împreună o bijuterie cum nici nu îți poți imagina, una pe care o scoți din tine și o pui pe tine și o porți în văzul lumii. În momentul în care toată durerea e transferată în sticlă și piatră, tot ce rămâne e amintirea curățată de suferință. 

Îar podoaba pe care o vei purta va atrage pe toți cei din jur. Desigur, unii dintre ei vor înțelege despre ce e vorba, poate sunt și amintiri de-ale lor acolo, ceva vinovăție, mă rog, chestii de-astea. Dar acum e artă, înțelegi? Privirile lor admirative și pline de respect, poate și de o ușoară teamă, te vor încărca cu energie, vor umple golurile de unde tocmai am scos suferința, îți vor zâmbi, te vor felicita .

Vo fi și unii care vor trece pe lângă tine fără să vadă nimic, iar tu vei zâmbi complice pentru că îi vei recunoaște pe cei care poartă răni asemănătoare și refuză să și le accepte. Pe aceia îi vei invita la un moment dat la un ceai și o cafea și le vei vorbi despre tine și despre ei...

După o vreme de purtat, rana-podoabă o să cadă singură. Las-o să cadă, e semn că și-a îndeplinit misiunea. Iar dacă experiența ți-a fost utilă, vino să povestim și să mai facem împreună o bijuterie...

sursă foto

ochiul soarelul vede tot

Ruby se furisa pe langa ziduri si de strecura in interior prin iesirea de siguranta. desigur, ar fi putut intra pe intrarea principala, si-ar fi putut lua bilet, dar asta ar fi insemnat ca e la fel cu toate celelalte, care privesc soarele cu ochii inchisi, pentru ca nu i-ar putea suporta stralucirea. ea putea, tocmai pentru ca petrecuse mult timp in intuneric, si in ochii ei exista un spatiu mai vast.

se apropia ora, si sta ca le va gasi in jurul statuii pe celelalte femei pe care incepuse sa le recunoasca. Amber si Myrthle ajunsesera deja, si se tineau la distanta. le saluta cu o miscare usoara a capului si primi raspunsul lor cu o miscare a pleoapelor. nu vorbeau, se temeau ca orice cuvant le-ar putea scadea concentrarea si ar sterge efortul pe care il facusera pe drumul spre templu: meditatie in miscare, mintea prinsa doar in cantecele inchinate zeului. probabil ca Amber ajunsese prima pentru ca statea chiar in fata statuii, privind in sus... si probabil ca ochii o dureau deja. Ruby se ruga ca zeul sa deschida repede ochii de data asta.

fosnete si parfumuri, celelalte se apropiau si ele, cautand locul cel mai potrivit unde sa se aseze. 

in anii de cand venea la sarbatoarea deschiderii ochilor, statuse pe rand, pe toate locurile. uneori primise direct in fata privirea aurie si fierbinte, pe care femeile o inchideau in ochii lor si o conduceau apoi cu ajutorul cantecului in jos, spre inima si spre pantec. alteori, din locul in care era, vazuse doar lumina reflectata pe fetele celorlalte si le admirase transfigurarea. nu era atat de important sa primeasca direct privirea, voia sa inteleaga.

de data asta se aseza in spatele zeului, ignorand privirile celorlalte - unele nedumerite, altele dispretuitoare. il privea pe Apollo din spate si nu se gandea la nimic. se simtea bine. era cald si placut, peretii muzeului aratau acum la fel ca peretii pesterii unde il intalnise pentru prima data. simti vibratia usoara care incepea in interior si inchise ochii. 

prin pleoapele inchise, marele val auriu si fierbinte se simtea imblanzit. le deschise usor, stia ca si pleaopele lui se deschideau acum, hai, inca in pic...

celelalte femei frematau, sopteau, gemeau, sorbind lumina. erau si ele acum aurii, fierbinti, frumoase... se gandi usor amuzata la barbatii care dormeau nestiind nimic, nebanuind...

incet, incet, zeul inchise pleoapele la loc. femeile ieseau, fericite, indreptandu-se spre poarta dincolo de care lumea se pregatea de petrecere, strangand lemne pentru foc.

dupa ce toate iesira, Ruby se ridica, si din ofrandele puse in fata zeului, lua o cupa cu ulei, isi inmuie mainile si incepu sa-l unga peste tot. la inceput se incalzi ea, apoi si el. bratele de aur se dezmortira treptat si incepura sa se intinda, apoi mirate, stransera trupul pe care il gasira alaturi. afara izbucnira in acelasi clipa focul si strigatele vesele ale multimii si vinul incepu sa curga in valuri.

inauntru, doar cateva picaturi rosii si o cupa rasturnata pe podea.