sâmbătă, 31 ianuarie 2009

Exerciţiu de empatie

Una din primele mele cărţi preferate se numea (şi se numeşte şi acum, deşi a mai coborât în topul preferinţelor mele) ,,Cărticica de patru ani”- de Constanţa Buzea. Prima dată am citit-o cu un uşor sentiment de vinovăţie, eu aveam deja şase sau chiar mai mulţi... Poezia mea preferată pentru multă vreme, şi primul meu exerciţiu de empatie a fost: ,,Gândeşte-te la elefant”. O transcriu din memorie, destul de fidel, sper.

Copilul meu, cînd eşti bolnav,
Când ţi-e urât sau când eşti trist
Gândeşte-te la elefant.

Un elefant, copil, un pui
Se rătăcise de ai lui
Într-o pădure tropicală
Unde e cald şi zăpuşeală.
Era fricos şi-i era sete
Şi căuta o apă rece
Să bea din ea, nu să se-nnece
Să facă baie pe-ndelete
Curat şi răcorit să plece
Şi elefanţii să-l aştepte
La marginea pădurii drepte
Să-l certe că s-a rătăcit,
Să-l dojenească şi să-l ierte.

Oricât de trist eşti tu, băiete,
Să înţelegi ce rău te simţi
Când în pădure ţi-este sete
Şi eşti departe de părinţi.

cu inima alaturi de, cu mintea pe alaturi :)

sau invers.
undeva, pe o alta parte a lumii se petrece ceva cu cineva, prin cineva. un om pe care il cunosti de o vreme, de o viata, sau de mai multe.
simti cum gandeste omul acela, simti cum va spune. iti imaginezi impactul pe care vorbele lui il au asupra celorlalti si iti vine sa zambesti. pentru ca ai trecut prin asta, si iti amintesti.
si prima data, si ultima data. stii ca prin lume sunt multi oameni la fel ca tine. si unii ca el. si exista o forta puternica ce face posibile intalnirile, firesc si natural, in ritmul cel mai potrivit.
si mai zambesti inca o data, pentru ca stii ca fortele care se nasc in urma acestor intalniri sint cele care duc la mari salturi evolutive.
al caror ritm il poti simti doar cand inima iti pulseaza in ritmul expansiunii Universului.

miercuri, 28 ianuarie 2009

Validare

..uneori, un fragment citit intr-o librarie ma face sa cumpar pe loc cartea, chiar daca nu intentionam, nu era subiectul cautat atunci, pentru simplul motiv ca fragmentul citit in treacat ma face sa cred ca autorul imi vorbea mie.
transcriu aici un astfel de fragment, care mi-a muiat inima (oricum, ploua de cateva zile) - din Harville Hendrix, ,,Gaseste dragostea pe care o doresti". Aparent n-are nici o legatura cu dragostea.
,,Salut, Leonard, i-am spus cînd ne-am cunoscut. Eu sunt Harville”
,,Eu sunt Iisus, a replicat el, calm, trăgând din ţigară, nu Leonard.”
Am fost siderat, dar mi-am ascuns reacţia. ,,Oh, i-am spus, eu sunt student la teologie, deci am o părere diferită despre Iisus. Dar mă bucur să te cunosc.”
(...)
A venit şi vremea când m-am hotărât să mă adresez lui Leonard ca şi cum ar fi fost Iisus. Nu mi se părea o blasfemie. De fapt, mi se părea o formă de respect. De ce să mai adaug şi eu o formă de conflict vieţii lui, când mintea sa era deja un câmp de bătaie? Dacă el credea că e Iisus, urma să accept acest lucru. Am mers la el într-o dimineaţă şi i-am spus: ,,Salut, Iisus.” Spre surpriza mea a spus: ,,Nu sunt Iisus. Sunt Leonard.” M-am bâlbâit o clipă, apoi am zis: ,,Dar îmi spui de săptămâni întregi că eşti Iisus!”
,,Da, a răspuns el, dar vocile mele îmi spun că nu e nevoie să fiu Iisus cu tine.”
Validarea îl adusese cu un pas mai aproape de vindecare.

luni, 26 ianuarie 2009

de aia, ca ploua



Emotiile legate de ploaie arata diferit, in functie de cate simturi implici. Daca privesti ploaia de dupa geam, frustrat ca ea e afara si tu inauntru - vin langa tine si in tine lenea si tristetea. Ploaia apare ca un timp lichid si mizerabil care se scurge fara roade.

De aceeasi parte cu ea, cand o vezi si o auzi nefiltrata, si o simti mai aproape sau mai departe de piele, te accelereaza, luptatorul vesel iese la iveala, intorci pe fatza umbrela intoarsa de vant pe dos, alergi, stropesti. Esti puternic, nu te temi de fortele naturii, contactul cu ea te revigoreaza. Ajungi la capatul drumului cu obrajii rosii si genele ude. Pui umbrela de-o parte, iti vine sa razi si sa vorbesti. Ai invins.

Ploua in continuare.
later edit, 28 ian, seara
inteleg ca prin ceea ce am scris mai sus am afirmat ca imi place (uneori si in anumite conditii) ploaia, si multumesc pentru intelegere.
dar ce-i destul e destul. ploua de trei zile. AJUNGE!

joi, 22 ianuarie 2009

Cum înveți să înoți? Simplu: cu o mână te ții de barcă, cu cealaltă dai din picioare!



Teoria e excelentă...
Dar dacă barca e doar în mintea ta (sau poate în trecutul tău) și în mijlocul valurilor nu mai știi unde ți-e capul? Poate de picioare esti conștient, mai ales dacă le simți oboseala, dar nu poți garata că poți stabili poziția capului după ele...
În lupta cu vânturile, valurile, imaginea malului e foarte importantă. Când știi că aproape ai ajuns, apar reacții uneori greu de prevăzut. Poate ai risipit toată energia până atunci și nu ți-a mai rămas pentru ultimul salt. Poate ai sperat că ajuns lângă mal, cineva îți va întine mâna să te ajute să urci. E o posibilitate, probabilitatea nu e cine știe cât.
Sau poate că anticiparea fermității pământului sub picioare îți dă aripi. Și te înalți dintre ape cu entuziasm, sărutând pământul cu aripile.
Uneori, în mijlocul oceanului, mai apar mici insule pe care câte cineva te învață teorie despre ritmul potrivit al mișcărilor, despre respirația potrivită pentru a înainta... te oprești pentru a te odihni puțin și a vedea cum funcționează cei al căror echipament de înot și scufundare e mult prea scump față de posibilitățile tale. Îi admiri puțin, doar atât cât să poți demonstra că ești la curent cu noutățile în domeniu.
De la distanță delfinii și rechinii nu sunt ușor de deosebit. Iar insula unde se ține cursul despre discernământ e departe... și scoici oricum sunt puține pentru încă un curs... mai bine mai bagi un pic de viteză. Mai privești un pic cu regret în urmă... poate totuși era un delfin... sau o sirenă... oricum, nu puteai să riști.
Sunt momente în care ai nevoie să-ți refaci forțele; când apa e calmă te întinzi pe spate și plutești... ești doar tu și oceanul, tu și cerul, toți sunteți/suntem una... în momentele astea te întrebi dacă mai are vre-un sens călătoria pe care ai început-o... îți mai amintești când? și de ce?

marți, 20 ianuarie 2009

meciul lunii: neuronu contra hormonu


sursa poza


la fel ca in povestea cu cei doi lupi care se lupta in inima fiecaruia si castiga cel pe care il hranesti, la granita dintre mintea rationala si cea emotionala se duce o lupta la fel de indelungata, cu un final la fel de (im)previzibil.


sau, hai sa nu zicem lupta, de aici ranit iese doar orgoliul, mai degraba e ca un meci intre mesagerii gandirii rationale si sabotorii ei.


la incepul neuronii stau uniti, bine stransi si organizati. si uneva, departe, se aude un tunet si incepe sa ploua violent. picaturi de substante parsive se strecoara prin spate, dizolvand conexiunile vechi si facilitand altele noi. stralucitoare, neverosimile, nefunctionale.


neuronii strang apararea, ingrosand membranele postsinaptice. dar dendritele le flutura in vant, atinse de fosnetele echipei adverse. care se scurge, lent si imprevizibil, mai departe.


ceva merge parca mai usor, influxurile sunt mai rapide. numai ca nu mai ajung unde trebuie, mesajele spre cap ajung la stomac, cele spre inima la sex, cele de la sex spre cap... ceva e bine si nu e. doar ca neuronii destabilizati nu prea isi dau seama. oricum, ce a fost duca-se, impulsurile sunt impulsuri si nu se mai intorc.


dupa ce fluxul hormonal se domoleste, neuronii cu corpul celular limpezit si dendritele atarnand evalueaza pagubele... culeg mesaje de la toate zonele afectate. ufff... refac vechile conexiuni... fac planuri si planuiesc strategii de refacere si rezistenta.


si cu toate astea se bucura de ragaz. si sunt linistiti ca nu se poate da vina pe ei. hormonii, bata-i vina...

luni, 19 ianuarie 2009

sunt propriul meu arbore genealogic



in momentele in care sunt treaza ma nasc permanent si permanent ma reinventez.

cand sunt adormita, continui sa cresc in directia in care am cotit in ultima clipa de luciditate. daca ramura e stramba, inseamna ca am dat de ceva dificultati. le pot depasi constient - o noua ramificatie - sau inconstient - ramura ramane stramba, dar continua sa creasca in lungime - in limitele stabilite de mediu si de un bun-simt intern..

daca temperatura e pozitiva, seva urca. daca nu, am rezerve si resurse. mai stau o tura.

emotiile inmuguresc, infrunzesc, se coloreaza / ma coloreaza, se usuca si cad.

nu-i nimic, imi dau lastari noi, din care vor inmuguri altele.

ma mananca putin pe sub coaja ramurilor, se apropie primavara, timpul vorbelor noi.
foto: tree_Dennis Maloney_fotocommunity

duminică, 18 ianuarie 2009

ZĂPADĂ PENTRU-A N-A OARĂ



Aşteaptă, aşteaptă că este
Dar nu mai veni, că-n ecou
Re-ncepe vechea poveste
Când vine iarna din nou

Cu frigul din suflet, nebunul
Cristal retopit din priviri
Albastru şi-amar ca parfumul
Zăpezii pe care-o respiri

Cristal, ce privindu-te curge
În ultime pete de viu
Iar tu, de vei fi, te vei duce
Singurătate, târziu …

Şi noaptea alb te arde când spaima se destinde
Întinzi o mână către , dar nimeni nu ţi-o prinde
Şi gândul ce te urmăreşte în spaţii ce nu se măsoară
E-un pas în ritmul de zăpadă căzută pentru-a n-a oară.


(vorbe vechi de juma de viata, da n-am gasit alt ritual de invocat zapada. ma tem ca a trecut iarna deja...)

despre oameni remarcabili

Aşa cum şi Mugur a fost inspirat de o discuţie să scrie despre Oamenii remarcabili din viaţa sa, şi pe mine m-a inspirat postarea lui să-mi amintesc despre Oamenii remarcabili din viaţa mea… am să vă povestesc despre doi dintre ei, cei mai cei…
Majoritatea au fost şi sunt profesori, instructori, traineri… nu e de mirare ca am luat-o şi eu pe calea asta. Ceea ce au avut şi au în comun cu toţii e faptul că umanitatea lor era evidentă, înaintea altor calităţi. Pam Brown zice: ,,Ne amintim mai degrabă Omul-profesor decât Profesorul-om”.
Mi-am ales profesia didactică după ce am cunoscut-o pe Regina din Mouseland (am mai povestit eu pe aici despre aventurile si re(ve)laţiile mele cu şoriceii, ei bine, acei şoricei ,,lucrau” în laboratorul ei). Deşi am mai avut profesori foarte buni şi excelenţi şi în liceu şi în facultate, până am cunoscut-o pe ea, deşi nu-mi era clar ce vreau să fac după terminarea facultăţii, credeam că voi face orice în afară de învăţământ. Mi s-ar fi părut îngrozitor să stau în faţa unor oameni care n-au nici o treabă cu ce vreau eu să le spun şi să încerc să-i conving. Dar cursurile ei, pe lângă faptul că erau fascinante, erau perfect naturale, făcând relaţia profesor-student o relaţie de la om la om, bazată pe respect şi dragoste. Da. Dragoste, pentru că mi se părea că femeia aceea poate înţelege şi iubi pe toată lumea. Iar dragostea ei se baza pe o profundă cunoaştere şi înţelegere a naturii umane. În jurul ei, animalele şi copiii, apoi noi, alături şi printre ei. Am mers la cursurile ei mai mulţi ani la rând, mi-am petrecut o vară în laboratorul ei şi am hotărât că voi preda şi eu tot aşa. Şi aşa am făcut, o vreme…
Apoi, a urmat o perioadă mai puţin luminată, şi acum vre-o patru ani am cunoscut un alt om remarcabil.
După o perioada oarecare de autocompătimire, în care nu vedeam altceva decât propria-mi dezordine interioară m-am trezit căutând. Nu prea ştiam ce, şi nu aveam nici cea mai vagă idee cum. Nu îmi doream ceva anume, voiam doar să mă trezesc, şi în acelaşi timp mă temeam de asta. În ultimele ore ale somnului mă rugam să-mi fie arătat pasul următor.
Şi paşii m-au condus în faţa afişului colorat al unei conferinţe, cu o oră înainte de începerea acesteia. În fond, de ce nu, oricum ceva mai bun nu aveam de făcut... Am ajuns mai devreme, mi-am luat bilet şi m-am aşezat. Cei din jurul meu păreu la fel de adormiţi ca şi mine, la prima vedere nu-mi inspirau încredere... Voiam să plec... şi atunci a început să vorbească.
Ochii mi se deschideau singuri, ceea ce vedeam şi auzeam începea treptat să capete formă, structură şi sens. Cei din jurul meu priveau, ascultau şi înţelegeau. Acum şi ei arătau ca nişte oameni treji, conştienţi şi interesaţi. In dialogurile cu sala, toate întrebările căpătau răspunsuri, iar acele răspunsuri păreau cele mai potrivite. După multă vreme, simţeam că mă trezesc.
Pe atunci îl numeam Magicianul. Mi-am dorit din tot sufletul să învăţ şi eu magia aceea. Şi m-a învăţat destule. Aş fi vrut şi mai mult, mai mult… mi se părea că ajunsă la nivelul lui mi-aş răspunde la toate întrebările care pe el îl făceau să zâmbească. La un moment dat mi-am dat seama că am răspunsurile şi la nivelul meu, doar că nu le vreau.
Apoi am oscilat o vreme între speranţă şi teama de răspunsuri. Am avut răbdare, n-am avut de ales, am crescut şi m-am dezvoltat.
O altă oscilaţie a fost ,,Învaţă ceea ce ştie magicianul şi nu ţi se va mai părea magie” (Richard Bach). Mi se părea că atunci când voi ajunge să ştiu şi să înţeleg tot ceea ce îmi doresc să ştiu şi să înţeleg, viaţa şi-ar fi pierdut din farmec. Din fericire, magie e destulă, orice nivel aş atinge acum sau altcândva, mai sunt încă multe deasupra.
Din mulţimea de oameni care mi-au marcat drumul dezvoltării personale aş mai putea aminti oricând, oricâţi. Dar pe aceştia doi îi consider Maeştrii mei după tiparul cărora mi-am modelat şi şlefuit o parte din colţuri. Mai am destule colţuri, sunt încă departe de ceea ce aş putea fi. Nu sunt încă un diamant, sau nu sunt (încă) o prinţesă… dar ce broască meseriaşă sunt!

miercuri, 14 ianuarie 2009

orgolii ?

de fiecare data cand o vorba frumoasa sau buna a altuia ma face sa-mi simt crescand nivelul de autoimportanta ma duc sa ma uit in oglinda.
in acele momente, mai mult decat oricand oglinda zice chestii profetice.
daca mi se pare doar ca arat mai bine, e doar orgoliu. vorbele celuialt doar mi-au lustruit o masca. nu ca m-ar deranja prea tare...
dar daca vorbele lui ma fac sa-mi privesc cu oarece uimire imaginea oglindita intr-o lumina noua, atunci sper ca poate e un spatiu pe unde Sinele poate iesi la iveala.
multumesc, oricum.

Shoricelul victorios



Am invatat sa iubesc animalele de la unii ca el. Ma asteptau dimineata atarnati de barele cutiei. Imi trecem mana pe deasupra lor sa le simt boticurile pufoase si mici. Nu muscau, nu invatasera inca, si nu le dadea prin minte.

Mi-ar fi placut sa-i hranesc atunci, dar nu puteam; trebuia sa ii pun mai intai la lucru. Treaba lor era sa invete drumuri din ce in ce mai scurte prin labirinturi din ce in ce mai fanteziste; uneori ramaneam uimita, alteori strategiile lor ma induiosau. S-a creat repede o legatura destul de puternica, chiar daca nu prea comunicam: eu doar le dadeam tema iar ei se straduiau sa o faca. Nu stiu daca li se parea interesant sau enervant, dar erau motivati: la capatul traseului ii astepta un vas cu paine muiata in lapte. In vara aceea am mancat si eu destul de des acest fel de mancare, imi faceau pofta.

Dupa perioada de lucru cu ei, orice animal parea un frate mai mic al meu (expresia ii apartine unui bun prieten). Aparent, comportamentul meu fatza de animale nu se schimbase cu nimic. Totusi, in vara aceea, pentru prima data un caine m-a ales ca prietena si m-a invatat un anumit aspect al atasamentului.

Ce s-a petrecut mai tarziu cu soriceii? Ei bine, au avut soarta oricarui animal de laborator... La incheiere am asistat doar, pe atunci nu credeam ca exista alte optiuni, apoi am devenit vegetariana. Pentru o lunga vreme.

Mi-am amintit de ei si de ,,dragostea" acelei veri, dupa o discutie cu Crina si dupa un post al Klarei. La povesti voi trece cateva idei din jurnalul acelei veri, scris din punctul lor de vedere.

Care erau emotiile de aici? Pai cele cu editie limitata (inca): dragoste, recunostinta...

Iar soricelul victorios am fost eu.

joi, 8 ianuarie 2009

impreuna, pentru o cauza comuna :)




Emotiile, ca niste fulgi de zapada.

Fiecare - unica si speciala, cu o structura delicata si efemera, fascinanta cand e privita de aproape si absolut nesemnificativa in ansamblu. Impreuna formeaza patura supla prin care privim si suntem priviti, prin care ne filtram si ne coloram realitatea.

Copiii interiori si exteriori vin sa se joace si fac bulgari cu care izbesc in plin sau pe alaturi pe cei cu straturi asemanatoare. Emotiile zboara intre noi si se topesc, ne topesc.

marți, 6 ianuarie 2009

Emotii dorite


Imi doresc ca in anul acesta sa traiesc intens emotiile... si sa gasesc un echilibru care sa imi permita sa le accept pe cele negative intr-un mod care sa nu imi anestezieze capacitatea de a le trai intens pe cele pozitive.

Imi doresc sa le exprim cat mai curat - curatate de proiectii, de sentimente si resentimente, in asa fel incat cel din fata mea sa primeasca o imagine cat mai ecologica a lor. Sa le inteleg, integrez si implinesc mesajele.

Pentru ca Universul e mare si plin, stiu ca am de unde sa cer. Si vreau sa fiu pregatita sa primesc emotiile carora le-am dus dorul... sau nici macar atat in ultima vreme: incredere (nu numai in mine), speranta, recunostinta, tandrete...


in poza: printul din Mouseland

Frica?

Circula in ultima vreme pe bloguri o leapsa despre ,,ce ai face daca nu ti-ar fi frica?"

Am stat sa ma gandesc la dorintele din spatele fricilor mele, pentru ca ele sunt de fapt chestiile importante. In ultima vreme, nu imi mai vad dorintele nici in fata mea, nici nu le mai ghicesc in spatele fricilor. Si nici fricile nu prea mai stau in fata... La un moment dat, intrebata fiind de ce fac atatea lucruri absurde si ilogice ( pe unele nu le-am facut inca, dar le-am planuit si m-am laudat cu ele ca sa trebuiasca apoi sa ma tin de cuvant) am raspuns fara sa ma gandesc, ca ,,mi-au ramas mai putine de aparat".
Apoi am stat sa ma gandesc, surprinsa si eu de ce-am putut sa zic, ce-or fi alea pe care le aparam cu strasnicie pana acum, si tot degeaba, ca le-am pierdut in mare parte. Nici fricile, nici dorintele, ci iluziile. Alea s-au dus...

Deci, ce imi doresc (ca tot e perioada aia a anului cand zicem una-alta) pentru anul asta ? Care sunt emotiile pe care vreau sa le traiesc din plin ?
O sa mai cuget o vreme si pe urma le pun aici gandite... :)

sâmbătă, 3 ianuarie 2009

A trecut un an... şi ce-am făcut cu el?


Anul trecut pe vremea asta, am început blogul ca proiect de dezvoltare emoţională. Am reuşit doar să mi le cunosc mai bine...
Aş fi vrut pe lângă asta, să-mi crească şi autocontrolul emoţional, da până acolo se pare că mai e. Şi, eventual şi alte calităţi şi competenţe de prin zona asta.
Emoţiile le-am trăit pe toate, şi cele numite şi cele-fără-de-nume, bune şi rele. La diferite intensităţi. De un maximum de fericire îmi amintesc în martie, şi de un minimum tot pe atunci. Nu simultan, la vre-o trei săptămâni unul de altul. Un moment de 0, de maximă nesimţire l-am înregistrat de curând, când m-am trezit cu un câine (mamă furioasă) atârnat de tivul pantalonilor mei şi mi-am dat seama că nu am avut nici un fel de frică sau furie, fireşti în acele clipe, ci doar scheme logice de reacţie. Reacţii oricum, încetinite; ale mele, că ale câinelui au fost prompte şi naturale. Nu am înregistrat daune personale, cu pantalonii nu mă identific... iar câinele e ok.

Îmi propusesem ca la finalul proiectului să şterg blogul... da bine că n-am spus la nimeni asta... pentru că în ultimele zile mi-am descoperit cititori neaşteptaţi şi curioşi... la început am fost puţin frustrată când am aflat că m-au citit aproape tot anul. Pentru că mi-ar fi prins bine să ştiu mai devreme şi mi-ar fi ţinut de cald oarece comentarii. Pe de altă parte n-am nici un drept să pretind asta, şi eu citesc bloguri unde nu comentez... din diverse motive... fie mi se pare frumos dar diferit, fie îmi zic că n-are rost să mă bag în sufletul omului şi să-mi dau cu părerea, trecând de pragul ecranului...

La început aveam speranţa secretă că prietenii vor citi şi mă bucuram de un plus de comunicare. Apoi, am descoperit eu treptat zone compatibile pe harta blogosferei, am început să-mi dau cu părerea pe la unul, pe la altul şi curând m-am trezit că intru mult mai des să văd ce mai fac alţii decât să scriu ce mai fac (mă rog, la ce mă mai emoţionez) eu. Apoi am mai început alte bloguri, cu alte proiecte: poveştile, coachingul...
Pe acesta îl voi continua, cu aceeaşi temă. După emoţiile surprinzător potrivite cu istoria mea personală din calendarul de inteligenţă emoţională (vezi colţul din stânga sus) acum, emoţii liber alese, sau, mai bine zis, liber identificate. Termen – până când mi-o creşte (dramatic, vorba cuiva) autocontrolul. Autocontrol real, nu reprimare. Adică să mă plimb în voia mea prin toate sectoarele de toate culorile.
În 2008, ţinându-mă după calendar, ideea era de a posta măcar câteva vorbe săptămânal în legătură cu emoţia ,,sărbătorită” în săptămâna respectivă. Aşa am constatat câteva sincronicităţi fantastice între ce scria în calendar şi istoria mea personală. Şi doar nu mă uitam înainte...
Anul acesta, pentru că am primit un calendar care sprijină un alt proiect, emotiile vor fi tratate aici la liber. Comparaţiile care vor apărea pe parcurs mi le doresc cât mai obiective... atâta cât se poate vorbi despre obiectivitate atunci când e vorba despre emoţii.

În poză: Noul An cu ochii în tavan... într-una din sălile Clubului Mandala.