duminică, 28 februarie 2010

vesti bune din imaginarium

saptamana asta m-am bucurat in doua seri de o reintoarcere in forta si splendoare a Povestii. nu o poveste oarecare, ci chiar Povestea.
daca n-ati vazut Dr. Parnassus, merita sa va rezervati o seara pentru el. e un intreg festin pentru imaginatie in filmul asta. eu am de gand sa-l mai revad cel putin o data. daca prima data m-am lasat furata de actiune, acum vreau sa-i savurez detaliile.
iar acum tocmai am venit de la un spectacol cu totul special, Padurea InCANTata. care a reluat, la o alta scara, intensificata de experienta directa, aceleasi teme care mi se profilasera de cand am vazut filmul, si anume:
- binele si raul sunt relative si conjuncturale;
- evolutia e inevitabila, dar se accelereaza prin constientizare;
- si atata timp cat exista macar un singur povestitor care sa spuna povestea, cuvintele lui tin lumea invaluita in tesatura realitatii.
.
in spectacol, Irinel si Andreea. si alte fiinte minunate.

luni, 22 februarie 2010

clipa schimbarii

zilele trecute am avut parte de cel mai frumos spectacol uman: mi s-a daruit vederea clipei cand cineva a luat o hotarare, a facut o schimbare mare, a transformat un eveniment posibil formal intr-unul real.
se pregatise sa vorbeasca pe o tema profesionala, bine cunoscuta si care nu i-ar fi cerut vre-un efort. pentru o recunoastere a unor calitati pe care oricum le avea de multa vreme. si intr-o clipa s-a razgandit. a dat la o parte praful cararii batute si s-a intors printr-un salt superb spre ceea ce inima ii cerea sa faca. si ne-a prezentat aparent in gluma o parte a sa pastrata multa vreme neatinsa. unii nici nu si-au dat seama, caci prezentarea a fost la fel de convingatoare ca si cea pregatita.
doar ca lucratorul era inlocuit de luptator.
daca s-ar fi putut vedea, ar fi fost ca o inviere: straturi-straturi de armuri cadeau, impinse de speranta care crestea pe dedesubt. aparent, expresia fetei si atitudinea nu erau cu mult diferite. doar ca se presimtea aburul cald a unei duminici a sufletului si intampinare unei saptamani de lucru cu Sine.
.
sunt fericita si recunoascatoare ca am putut sa fiu martora la asa ceva.

joi, 18 februarie 2010

mi-e greu sa spun...

...dar...
eu nu vreau sa vina inca primavara.
pre mult am dorit iarna asta.
am bagat in ochi fiecare zapada pana n-a mai incaput. si totusi, m-am bucurat si de urmatoarea. si mi-am mai dorit inca, inca, chiar si atunci cand drumurile se lungeau interminabil, si era frig, si era umed, si mi se taia rasuflarea.
inca mai vreau. mult.
nu vreau sa plec din iarna asta cu amintirea ploii si noroaielor, a gheturilor fixe, miscatoare si oricum alunecatoare, a lagunelor inghetate din cartier.
te rog, mai vreau o ninsoare. macar una.
e timp si pentru primavara, la vremea ei.

luni, 15 februarie 2010

as vrea sa inspir...


...stratul subtire de aer dintre pielea actorului si haina personajului, pana cand haina va putea fi scoasa doar cu piele cu tot.
si plamanii se vor lipi ca pe vremea cand nu cunoscusera aerul separator si in interiorul lor era doar o pelicula subtire de lichid amniotic.

atunci tot teatrul era in interiorul meu, in forma primordiala. cu primul suflu, am ramas sufleur, si am inceput sa-mi pun sufletul in interpretarea rolurilor deja scrise. si l-am pus. si s-a dus.
intre timp le-am rescris pe aproape toate, dar mi-e lehamite de joc. ma prefac ca a ramas doar joaca, dar mai e si praful de pe scena si din culise. mai ales.

am obosit si m-as sprijini pe ceva, dar pe toate decorurile scrie: PROASPAT VOPSIT. si daca ating unul, acela ar insmena deja o alta poveste. nu pot una sau alta, in mine incap toate, rasucite si taiate ca un cozonac, tipand la fiecare muscatura.

duminică, 14 februarie 2010

valentinisme

il chema Valentin si a fost primul meu prieten. nu-mi amintesc ce varsta aveam, poate eu patru si el cinci sau eu cinci si el sase, dar mi-aduc aminte de-a ce ne-am jucat prima data: de-a minerii! adica ne plimbam in sus si in jos pe scara blocului (el statea la unu si eu la trei) si bateam in pereti.
imi amintesc doar o imagine a lui dintr-o fotografie, cred ca avea vre-o opt sau noua ani, fotografie mica, alb-negru cu el zambind, cu obrajii bucalati de undeva din vre-un parc, intre trandafiri. el s-a mutat pe la zece-unspe ani din blocul acela, eu dupa inca vre-un an doi. l-am mai intalnit o singura data dupa aceea; apoi am auzit ca s-a facut militian si n-am vrut sa mai aud de el :)

sâmbătă, 13 februarie 2010

in plina faza maniacala :)

oare de ce imi vine SA UCID pe oricine incearca sa imi vanda ceva? sau sa-mi propuna o afacere fantastica in care eu nu trebuie decat sa... si sa... si, bineinteles sa investesc... si sa-mi conving toti prietenii si cunostintele sa...
daca pana atunci persoana respectiva ma putea considera prietena e si mai grav. pentru ca din momentul in care aud frazele tipice, spuse cu o voce pe care nu i-o auzisem pana atunci, m-a pierdut complet. nu mai e cazul sa-i spun ca daca vrea sa ramanem prieteni, nu trebuie sa-mi mai pomeneasca de afacere sau produs (produs fatza de care n-am nimic contra, pot sa-l si cumpar in alte conditii). pentru ca relatia oricum s-a distrus in momentul in care in fatza mea prietenul (pardon, fostul prieten/prietena) a disparut, fiind inlocuit de vanzator.
si am convingerea ca si din fatza celeilalate persoane eu ca om am disparut, m-am transformat doar intr-un nume de sters din lista de contacte.
caci da, daca insista sa ma convinga, pot sa reactionez atat de urat incat nu va mai incerca altadata.
ma intreb si eu de unde atata ura...

joburi mai putin obisnuite


depanam amintiri, si glumeam pe seama vremurilor cand mi-am intrebat un amic aflat intre joburi ce are de gand sa faca, ce stie mai bine si s-ar cauta pe piata, si mi-a zis ca o sa dea un anunt la ziar cu: ,,tin femei in brate".
am ras, si am ajuns la concluzia ca da, s-ar cauta foarte bine. mai usor si mai putin costisitor decat sa apeleze la un gigolo, o gramada de cliente i-ar putea cere, in momentele de suparare sau de tristete sa le tina in brate. asa, pur si simplu. intre timp omul a mai imbatranit si a renuntat la idee... :))
mi-am mai amintit de asta atunci cand am fost la un curs despre atingerea terapeutica, in momentul cand am invatat cate nuante poate avea o simpla atingere si cat de dificil poate sa fie sa fii deplin prezent pentru cel care are nevoie de tine si in acelasi timp transparent, fara a-i transmite nimic din ce esti tu si din agenda ta deschisa sau ascunsa.
apoi mi-a ramas o vreme in minte o idee dintr-o carte SF, din care nu-mi amintesc mare lucru din actiune, ci doar ideile bune. era vorba de un serviciu numit ,,ajutorul telefonic", un numar unde sunai si doar vorbeai stiind (fara a fi foarte sigur) ca esti ascultat. atat. nici un raspuns, nici macar o respiratie cat de cat perceptibila la celalalt capat al firului. cei care ascultau nu interveneau nici macar cand sunau sinucigasi pe marginea hotararii sau cand o violenta era in plina desfasurare. un serviciu cu rol de supapa sociala.

ar merita pus in practica, chiar cu mici adaptari. exista oameni si exista momente in care presiunea aproape-nebuniei sau luciditatea depresiei nu poate fi directionata spre un prieten, terapeut, preot sau altcineva aparent ascultator. prietenia ar avea de suferit, un terapeut obisnuit (iertare celor buni care citesc) l-ar face pe nefericit sa se simta si mai nefericit, un preot cat de bun ar fi asociat cu sentimentul de vinovatie, un coach ar pune intrebari din ce in ce mai dispretuitoare vazand ca respectivul nu vrea sa schimbe ceva, ci doar sa spuna.
ce oameni ar putea sustine astfel de joburi si in ce conditii? ce s-ar cere in CV? si cum s-ar evalua prezenta, transparenta, pacea interioara si alte calitati absolut necesare? cum ar arata o fisa a postului?

vineri, 12 februarie 2010

poezia de vineri: Dragoste / Alden Nowlan


M-am intors din plimbarea facuta cu tine,
si-am fost intrebat
daca ploua afara sau e bine.
N-am bagat de seama daca ploua sau nu,
dar trebuie sa le dau
raspunsul cel bun;
altfel, ma vor crede nebun...

vineri, 5 februarie 2010

nostalgia inconfundabila a vanatorilor de absolut

mi-a ramas expresia asta in minte din perioada in care nu vazusem inca vre-unul, dar eram sigura ca am sa-l recunosc atunci cand am sa-l vad.
era intr-o povestire SF, si in povestirile SF, timpul si spatiul sunt redate uneori intens, acut. si/sau cronic, in acelasi timp.
treptat, am inceput sa vad din ce in ce mai multi. pe unii suficient de aproape incat sa le simt dorurile si durerile dupa ceva de departe si, poate, de demult.
pe altii, sa-i banuiesc doar; se ascundeau destul de bine, purtau expresii normale pe care le asortau elegant situatiei, dar ii simteai de nicaieri, si oricand gata sa se desprinda.
sunt cei care asculta cantece pe care nu le mai aude nimeni, poate chiar muzica stelelor, dar nu se bucura de ele.
beau roua si lacrimi si nimic nu le poate potoli setea.
stau de vorba cu pietrele si traduc soaptele vantului, si cu toate astea raman fara cuvinte in situatii simple.
ratacesc prin galaxii, fara sa se poata opri undeva, pentru ca in sangele lor, in codul lor genetic se afla scris ca un blestem cuvintele ,,in alta parte".
nu lupta, dar pot deveni uneori eroi. iar ratacirea devine contagioasa, cei care i-au iubit continuandu-le cautarile fara sfarsit, in vecii vecilor.

marți, 2 februarie 2010

mi-amintesc de tine, Grasule...

printre amintirile din Mouseland, una revine mai des.
lucram cu soriceii in labirint, si le gaseam noi trasee pentru ca ei sa ne demonstreze cat sunt ei de inteligenti si de adaptabili. pana ce prostii de noi, o sa pricepem, in sfarsit si o sa-i lasam in pace.
la un moment dat, pe traseul lor intervenea un nou obstacol. chiar inainte de a ajunge la capat mai trebuiau sa dovedeasca ceva; cutia cu hrana era pusa pe o platforma la care trebuiau sa ajunga catarandu-se pe o franghie.
la inceput, ii asezam eu pe franghie, undeva la jumatatea traseului si ii sustineam cateva clipe, pana sa se prinda bine cu labutele si sa se hotarasca daca urca sau coboara. apoi, dupa cateva repetari urcau singuri, cu o viteza care depindea de foame. viteza care crestea in timp, prin exersare.
pentru unul dintre cei 15, experienta era nasoala de tot. mai rotofei si mai timid, nu reusea nici sa urce, nici sa coboare. cred ca era ingrozit, nu putea decat sa se agate de franghie. iar franghia se zgaltaia cu el si cu teama lui. dupa ce vedeam ca nu se clinteste din loc, il dadeam jos; de mancare primea la final, dupa ce toti terminau traseul. ceilalati isi luau rasplata la inaltime, dupa ce invinsesera franghia.
si iata ca, dupa cateva zile in care aparent nu s-a intamplat nimic, Grasul isi face curaj si urca franghia cu viteza maxima atinsa de amicii lui antrenati. dintr-o data, fara ezitari. si in celelalte zile la fel...
imi amintesc de povestea lui ori de cate ori cate un copil ezita. sau este supus comparatiei dureroase cu altul, mai suplu si mai energic. sau doar mai antrenat. pe moment i-as bate parintele...

luni, 1 februarie 2010

un pas mic...


diferente



uneori, cateva linii pot schimba o intreaga perspectiva.
desenele nu au intentie artistica. simbolizeaza o vizita, in acelasi spatiu, inainte si dupa o discutie cu gazda, propria mea inima.
doi biscuiti de rontzait pentru amicii psihologi :)