oglinda, alaturi de mine e intrebata: care e cea mai importanta valoare? raspuns firesc: frumusetea! cum? nu se poate, frumusetea e a ta, oglinda, cum as putea-o eu accepta si asuma? nu numai ca nu e importanta pentru mine si nici nu ma intereseaza, dar nici macar nu exista, yinul si yangul mi se unesc si mi se dizolva si doar niste margini subtiri de cerneala mai tin lumea in cercul fara centru... am vorbit o vreme fara sa inteleg ce spun, apoi am tacut, confuza.
am lasat hartia jos si am inceput sa scriu deasupra desenului. si el a disparut, dar numai eu stiam asta.
realitatea nu e nicicand cea care te priveste, ci e cea din spatele pleoapelor. intre timp, in jurul meu izbucnise razboiul, nu mai conta.
si cumva, cerneala a inceput sa se onduleze in fir scrijelit subtire prin transparenta membranelor de pe ochi, iar cand stiloul m-a zgariat un pic am strigat: ba e adevarat! dupa frumusete am strigat toata viata, si n-am uitat-o decat atunci cand n-am mai avut voce, si am ramas sa plang cu lacrimi de cerneala din ce in ce mai diluata.
razboiul a continuat o vreme si clopotelul a sunat de armistitiu. frumusetea a continuat sa-mi bubuie surd in tample. inca o mai aud. cand mi se vor vindeca privirile am sa o si vad. pana atunci, mainile mi se plimba bland pe hartie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu