De parte

De-o parte. De-o parte și de alta. De cealaltă parte. Doar eu. Tu ai trecut cu buzele și cu vârful cuțitului ai desprins marginile. Una de-o parte, una de cealaltă. Și nu mai ești, nici înăuntru și nici afară.

Stau pe margini și trec ușor cu buzele. Aș apropia și buzele rănii, e proaspătă și s-ar prinde repede. Dar pe margini se simte încă gustul tău și mai aștept un pic. Poate ai uitat ceva. Poate ai uitat. Ai uitat.

Trec cu degetele, ca marginile să se prindă mai repede la loc. Și să rămână o urmă. Pentru ca atunci când, peste o vreme, voi trece cu tot sufletul, să-mi amintesc că tu ai trecut și ai uitat pe aici. Pentru că dacă uit și eu, ar trebui să mai treci o dată. Și incă o dată. Până când am să-ți învăț literele, să înțeleg mesajul fără să trebuiască să-mi pipăi cicatricele. Poate mai treci. Poate îți amintești. Poate îmi amintesc.

Lectia de pictura

Și-a scos liniștit pensula și a trasat câteva linii pe hârtia din fața lui. Și din fața mea. Liniile erau roșii și pe măsură ce le desena mi se întuneca privirea. Nu avea vopsea roșie, de unde apăruseră? Întotdeauna picta cu negru. I-am privit mâinile, nici una dintre zgârieturi nu sângera. Aș fi fugit, dar nu puteam, liniile roșii mă țineau legată de scaun, cuvintele lui la fel. Cuvintele erau trasate cu vopsea neagră, și am închis ochii să nu le mai aud, păstrând doar vocea. Privirile mi-au revenit treptat, liniile s-au retras din jurul meu, rămânînd pe hârtie, ca pe o piele subțire, albă de frig și de frică.

Când am început să aud din nou cuvintele, povestea aproape se terminase. Aș fi vrut să spun ceva, să știe că, deși mi-a fost frică, n-am fugit de tot, am stat acolo cu el. Nu voiam să repet cuvintele, așa că i-am luat pensula din mână și am trecut si eu peste liniile roșii. Cu mâna mea, pensula a șters urme albe peste vopseaua roșie. A început să ningă și să se încălzească, să mă încălzesc.