online 1, online 2...

stau si ma uit in monitor si tu la fel. nu ne vedem. probabil citesti ce scrie, auzi muzica.

e ca o oglinda cu doua fetze. nu ma vezi, nu te vad. oarecum ne simtim. uneori chiar banuiesc ca esti tu, dupa usoara vibratie care trece prin fatza literelor. si atunci ma gandesc la impactul probabil al vorbelor mele asupra ta. sper sa intelegi ce-am scris, iar uneori sper sa nu intelgi exact ce am vrut sa scriu. ma bucur sau ma enervez daca da, sau daca nu... :)

de fapt, uneori ma gandesc ca nici nu existi in realitatea mea (normal, fiecare exista in realitatea lui) iar realitatea comuna e definita de spatile comune in care ne intalnim, in acelasi timp, sau in bucle temporale diferite.

uneori as vrea sa imi pot trece mana prin monitor sa te ating, mai mult decat cu mintea. alteori, imi trec cu grija gandurile si emotiile pe langa tine, pentru ca atingerea mai mult sau mai putin intamplatoare sa nu le deranjeze pe ale tale.

e posibil ca uneori sa zambim in acelasi timp. din motive diferite, personale si netransmisibile. si sa ne simtim reciproc zambetul :)

aniversari...

zilele astea am implinit cinci ani. (cum le mai place femeilor astora sa sarbatoreasca tot ce se poate... :)))

cinci ani de cand pot spune ca am inceput o noua viata. ca tot omul, din cand in cand o mai iau de la inceput... si inceputul e bun...

trec in continuare cateva cuvinte de la aniversarile de anii trecuti.

....am împlinit doi ani.
Ce relevanţă ar putea avea o asemenea aniversare când eu am de fapt mult mai mulţi şi mă străduiesc să trăiesc aici şi acum ? Are, pentru că până acum doi ani, aici şi acum avea doar sensul unei scurte pauze între regretele trecutului şi teama de viitor.
Deci, aceşti ultimi doi ani din viaţa mea sunt doi ani de creştere şi dezvoltare conştientă.....

....Din când în când mă mai împiedicam şi eram fericită să văd că sunt ajutată să mă ridic; aşa că mersul şi apoi alergatul prin grădina cu lumini şi umbre a devenit uşor şi plăcut. De cele mai multe ori, când altcineva de lângă mine îşi lumina o zonă de umbră de pe harta proprie, lumina se răspândea şi pe hărţile altora, aşa că mi-am dat seama de avantajele de a creşte şi a mă dezvolta alături de alţii. Mi-am scos şi eu umbrele la curăţat: cu lumină din interiorul meu, cu lumină din afara mea (dăruită fie în doze blânde şi suportabile fie cu intensitatea şi splendoarea fulgerului), cu râsete şi cu lacrimi. Cu timpul, lacrimile s-au transformat în cuvinte, iar harta mi s-a lărgit. Vechile ziduri se dărâmau, înlocuite cu gard viu....

....O dată cu ieşirea din adolescenţă au apărut primele satisfacţii ale vieţii de adult: am început să folosesc, cu grijă şi respect, uneltele mele, acum îndelung şlefuite, şi în grădinile altora. Deocamdată discret: în treacăt ridic câte o piatră sau arunc o sămânţă; sau pur şi simplu povestesc despre cum lucrez în grădina mea iar celălalt alege să facă şi el ceva... sau nu. În timp, contribuţia mea va deveni mai importantă; încă mai am de învăţat şi de experimentat în propria grădină.....

....Avantajul principal al dezvoltării personale e cel că poţi creşte fără dureri de creştere şi nu trebuie să îmbătrâneşti pentru a găsi cele mai multe răspunsuri. O dată ce ai învăţat să le cauţi, vin ele singure, e suficient să le chemi... Aşa că am putut face, desface, reface în doi ani cam tot ce nu făcusem suficient de bine până atunci... Şi voi întâmpina cu mare entuziasm tot ceea ce urmează.....

....Am trei ani. Anul trecut pe vremea asta mă credeam adult. Sunt un copil mic, am trecut (cu ajutorul speranţei şi încurajărilor) de dilema încredere / neîncredere, am învins (cu curaj şi perseverenţă) ruşinea şi îndoiala, mă îndrept către autonomie şi îmi pregătesc iniţiativele....

....Am învăţat să-mi accept stările, mulţumindu-le pentru mesajele pe care mi le aduceau, de îndată ce reuşeam să le traduc. Cu traducerea în faţă şi pe faţă, îmi scot măştile în faţa oglinzii, iar pe unele din ele şi în public. Doar pe unele; din vechea ruşine a mai rămas o umbră de pudoare, necesară pentru păstrarea echilibrului în mediu....

....Echilibrul cu mediul mă ajută ca dezvoltarea să nu devină ostentativă, indiferent cât de mari sunt transformările. Astfel, cutremurele identitare ajung la bază ca frisoane agreabile, iar schimbarea / înlăturarea măştilor e văzută de jos ca simplu ritual al fazelor lunii... sau stelelor... indiferent dacă ,,jos” ar fi baza piramidei lui Keops, a lui Maslow sau a lui Dilts.
Mă lupt cu orgoliul celui care, modelând figura Sfinxului, e perceput de cei care stau la umbră ca deţinător al răspunsurilor. Mă sprijin de valorile-scop, mă dau la o parte din lumina soarelui şi pun doar întrebările... La unele din ele nici eu nu mi-aş răspunde... încă. Poate după încă o mască jos. Şi încă una... nu mai sunt un sfinx, sunt o ceapă....

....Aş fi împlinit 4 ani, m-aş fi dat rotundă sau pătrată fără să mă simt întreagă. Aş fi aşteptat, aniversare de aniversare să se petreacă ceva, să apară siguranţa că vreau şi pot. Ritualuri peste ritualuri, cu un sens din ce în ce mai diluat, aşteptând oglindirea unei bucurii....

....si au trecut cinci ani, si ultimul a fost cel mai bun... deja arborii din gradina mea cresc. sunt mai eu insami decat oricand. au cazut o gramada de masti si de atasamente. cresc inca, si mai naparlesc din cand in cand. sub coaja veche, pielea noua e de fiecare data cea mai confortabila....

...cresterea e continua. doar constientizarea ei, la anumite intervale e un motiv de a sarbatori...

ghicind prezentul in trecut si viitorul in prezent

nu, nu tot viitorul. doar una din liniile lui; din infinitatea de posibilitati, cea mai probabila, daca evolutia stagneaza...

la inceputul unei relatii, a unei prietenii exista o zi sau o seara, sau o noapte speciala, de care iti vei aduce aminte multa vreme. e vorba de cea in care cunoști, in care ceva se ridica in fata ta, se deschide, se dezvaluie si ti se permite sa vezi viata omului de langa tine de undeva de sus, in ansamblul ei... si sa o intelegi...

stati si depanati impreuna amintiri... sau poate doar celalalt povesteste, iar tu asculti. si dupa multe amintiri mai mult sau mai putin importante, vine randul Povestii. cea in care s-a cristalizat tiparul, cea in care s-a format sistemul de convingeri, cea care te face sa-l intelegi cu adevarat pe celalalt si sa-i respecti nenumaratele marunte sau mari alegeri care, pana la urma v-au adus fata in fata...

momentul acesta special al conectarii la Povestea celuilalt e cel de care iti vei aminti ca fiind definitoriu in relatia dintre voi, indiferent de cursul si parcursul ei. pentru ca e momentul in care l-ai acceptat pe celalalt cu tot ceea ce are mai bun de oferit, sau mai greu de dus, si tot ceea ce reprezinta asta pentru tine.

majoritatea prietenilor mei mi-au devenit dragi tare incepand cu acele momente. si simaptiei si atractiei initiale s-au adaugat respectul si dragostea.

uneori, daca omul drag nu se schimba, ii poti prezice viitorul, privind in acel moment. si i-l poti spune in masura in care ti-o cere sau ti se pare util sa stie. uneori, daca e foarte important pentru el sa afle, chiar cu pretul relatiei voastre.

alteori, daca schimbarile aduc transformarea, e important sa tii pasul si sa-l eliberezi din tiparul din care el insusi s-a eliberat. sa-i fii alaturi in masura in care esti in stare. sa-i vezi cresterea si sa i-o accepti, chiar daca inca nu ii cunosti drectia.

sunt cu mine de atata vreme. pot sa spun ca ma cunosc si ma inteleg si ma accept in mare masura. aproape complet. si totusi, privind in viitor nu pot sa-mi ghicesc acele aspecte pe care daca mi le-as marturisi, mi-ar pune in pericol relatia :))

clipe de sinceritate. bucuriile trupului :)

am iesit din sala cu tot corpul zambind.

nu numai colturile gurii si ochii, zambeau si muschii si oasele, si mana de pe clanta, si fularul, si ghetele...

ca si cum as fi trecut dintr-o sarbatoare in alta. in pas de dans...

muzica a ramas in urma, dar nu toata. o parte e inca in mine, in sange, alergand prin corp. sigur, inca nu circula cum trebuie, se mai impiedica pe la articulatii. cam pe la toate... se mai opreste pe traseele mult mai largi si mai ocolite decat ar trebui, se mai intristeaza cand, incapabila sa tin ritmul fac doar jumatate din miscari...

inca mai apare febra dupa fiecare lectie de dans. dar usoara tensiune ma face sa doresc sa merg mult si repede, cu ritmul inca in mine...

inca ar mai fi umbre care sa ma impiedice sa ma bucur deplin. imaginea din oglinda, a unei femei care are cam dublul mediei de varsta si greutate al colegelor de sala. dar aceasta imagine se dizolva in timpul dansului, ramanand doar miscarea. si bucuria de a privi la frumoasele din jurul meu...

inertia care imi face corpul prea lent pentru ceea ce mintea ii arata si inima ii cere. impinsa la o parte de surpriza de a vedea ca totusi reactioneaza, ca trupul, inima si mintea sunt toate ale mele si prin dans se armonizeaza treptat...

bucurii nesperate, nebanuite pana nu de mult...

multumesc din suflet, Kamilla!

anatomia plantelor

in facultate am studiat anatomia plantelor. radacini, tulpini, frunze, flori, fructe, alcatuirea lor intima, structurile lor delicate. imi placea mai mult decat anatomia animala sau umana, nu aveam senzatia crimei atunci cand analizam o structura desprinsa de intreg.
de curand, dupa o intoarcere in vis si o reintegrare in lumea vegetala am reinceput sa privesc arborii cu alti ochi, si m-am trezit ca ochii lor ma privesc. sa ma apropii cu inima de ei si sa ii vad ca isi scot inimile la vedere. pe masura ce ma apropii mai mult, asemanarea e din ce in ce mai mare si identificarea din ce in ce mai usoara si mai tulburatoare...

poezia de vineri: Alanna Aisha - CUVINTELE PE CARE VROIAM SA LE AUD

Cantece de iubire pentru a speria durerea.
Un cuvant dulce. Un sfat de la un prieten.
Limbajul ploii.
Spargerea valurilor marii.
Cuvinte care vorbesc limbajul inimii.
Ce pot simti toata sinceritatea
si adevarul in fiecare litera, in fiecare sunet.
Un val urmat de un zambet urand bun venit.
Asa cum rasaritul Soarelui
cu o stralucire se reflecta in fiece loc.
A asculta mesaje ce vin din cer.
Si a rasplati cu energie.
Multa iubire pentru a fi raspandita
sub forma de sunet.

cum v-am cunoscut eu pe voi. cum m-ati cunoscut voi pe mine?

cum zilele astea ma ocup cu recapitularea, am ajuns la capitolul viata virtuala si legatura ei cu viata reala.
si mi-am depanat amintirile de blogger. lasam la o parte amintirile vietilor anterioare, de alte site-uri si forumuri. cele de aici sunt importante, pentru ca aici, in blogul asta sunt investite o gramada de emotii.
si ma straduiesc sa imi intind harta si sa inteleg firele si nodurile ei. cum m-am conectat eu cu voi si/sau voi cu mine, cunostinte si prieteni comuni, urmariti si urmaritori, cititori si cititi.
in 2008, blogul a fost jurnal. sters. scriam saptamanal pe o tema dintr-un calendar de inteligenta emotionala. a fost super, mi-am pus multe emotii in ordine si le-am trecut si prin minte, sa ma pricep mai bine.
pe atunci doar citeam, fara sa comentez la altii, sau foarte putin. n-am idee daca ma citea careva. trimisesem linkul unor foarte putini prieteni din viata reala. care nici unul nu-si pierde timpul pe net :)

o citeam pe Ada. pe care am descoperit-o pe un forum pentru mamici si am citit-o cu deliciu. intrasem ca sa capat un limbaj comun cu o prietena, atunci insarcinata. prietena aceea a renuntat sa mai citeasca ceva pe net dupa ce a dat de o gramada de posibilitati ingrozitoare pentru ea si puiul ei, care s-a nascut si creste bine sanatos. de la Ada am intrat la Mara, Florina, Alina, si o vreme am citit-o fascinata pe Klara, pe care o vedeam ca pe o femeie-samurai, sabie de otel in teaca de matase... la Klara l-am reintalnit pe Darael, pe care il admiram in secret pe alte forumuri si pe care il uitasem intre timp. si l-am descoperit pe Druje, care m-a cucerit cu o poveste in care m-am regasit si care ma enerveaza de nu mai pot pentru ca, de cateva luni bune a renuntat la comentarii si scrie doar pentru placerea lui, lasandu-mi vorbele pe varful degetelor. De la Darael am ajuns la April si la imaginile ei minunate. si ar mai fi de zis...

intre timp, am facut blogul celalalt, cu povesti. pentru ca mi se parea ca proiectul acesta, o data incheiat nu mai are haz. si ma pregateam sa sterg acest blog la inceputul acestui an, cand s-a produs marea schimbare: aparitia comentarilor. la inceputul lui ianuarie, in singura zi de iarna (cativa fulgi de zapada) i-am cunoascut pe Mugur si Ioan. schimb de carti de vizita, de linkuri. oamani binecrescuti, au intrat si au comentat. uau, deci se poate si asa?
descopeream o lume noua. Mugur incepuse isi el de curand blogul, ma uitam la el si vedeam cum face, cum e cu urmaririle, cum il ajuta limbajul de coach sa-si faca prieteni, una-alta. el a organizat si prima intalnire in real, in Herastrau... la imbratisat de copaci...

atunci am cunoscut-o pe Gabi, care mi-a zis de unde m-a descoperit ea... surpriza, nu ma asteptam... de la Gabi am ajuns mai tarziu pe blogul lui Calin, marele maestru PA...

(mai tarziu, tot de la Mugur, le-am cunoscut pe Karin si Camelia...)

in perioada aceea, am avut prima petrecere virtuala, pe 3 martie... au fost cateva ore fantastice, de conexiune incredibila. adica am pus cateva poze cu prajituri si sampanie si ne-am jucat... de atunci am ramas prietena cu Leo, si imi amintesc cu drag de linkul cu prajiturile ei...

pe Mikka o cunoscusem cu cativa ani inainte si o uitasem. fusese o intalnire la ceai cu niste cunostinte comune, dar atunci nu s-a legat nimic :)
dar mi-a pastrat adresa de mail, si m-a anuntat cand si-a facut blogul... si atunci am intalnit-o cu adevarat, am reintalnit-o si recunoscut-o cu mirare si multa dragoste ca suflet sora...
a venit la prezentarea cursului meu de povesti, alaturi de Mugur si Gabi, si atunci s-a format un mic grup (si cu Ioan si Kami, acum fugiti fiecare in viata reala, in trebuile lor). iar grupul s-a intalnit o vreme in serile de joi, si a fost mult bine si multa buna dispozitie. si a trecut si asta...
la cafeneaua/ceainaria matinala de la Mikka am intalnit muuulta lume interesanta... astharte, Paul, MikaelEon, bl000g si multi altii si altele... si vor mai fi...

nu-mi aduc aminte exact cum l-am intalni pe Cristi, pentru ca sunt sigura ca si el e un nod important pe harta blogroll-ului meu... nu stiu daca eu l-am gasit, sau, cel mai probail, el pe mine... iar cu Geanina m-am imprietenit nu pe blogul lui, ci pe al Mikkai. iar apoi ne-am intalnit si in realitate. prin blogul Geaninei cred ca am cunoscut-o pe Angela, careia ii sunt recunoscatoare ca mi-a amintit de existenta fustei... :)

Amrita, tu cum m-ai gasit?

mai sunt multi de care as povesti... nu-mi amintesc cum am dat de diversii minunati fotografi, pentru ca de la ei nu am decat imagini, prea putine cuvinte...

si mai sunt si misterele blogurilor citite intai in vis si apoi cautate indelung... si ale celor gasite alergand dupa o idee sau o imagine... ale celor pe care le urmaresc anonim, pentur a nu tulbura delicatetea reflectiilor...

acum, firesc si cinstit ar fi sa pun linkuri la toate. da pentru ca am acum o conexiune perfect asortata la raceala mea, am sa le pun treptat. si in ordinea comentariilor voastre... si tot treptat voi face si corecturile, am scris repede...

si imi cer iertare celor de care n-am pomenit acum. daca ziceti ceva, povestesc si despre voi...
va iubesc pe toti. cel putin virtual.

nu face economie...

nu face economie la respiratie. nu o sa traiesti mai mult, doar viata se va tara mai greu...

en trance

stiai ca ceatza de la ora cinci dupa-amiaza are culoarea aia speciala gri-roz, cenusa de trandafiri? cand masina merge lent, lent, croindu-si delicat drum prin pulberea umeda de deasupra soselei, si e din ce in ce mai cald, ca sa nu simti cum e afara de fapt... si luminile acelea albastre si rosii din tavan care ma fac sa imi vad mainile albe, albe de tot - sa nu uit sa imi caut mainile in vis, poate acum, poate la noapte, poate in visul viitor, la un moment dat le voi vedea si atunci va fi marea intalnire intre visat si visator, sa vedem daca vor dori sa se cunoasca, sa se recunoasca, voi fi mai emotionata decat atunci cand te-am cunoscut pe tine, de care poate nici nu imi voi mai aminti...
si va trebui sa bati puternic la usa visului, iar eu am sa te aud ca prin ceatza, si am sa imi amintesc de dupa-amiaza cand ai trecut, poate, pe langa mine, cu privirea umeda si incetzosata si respiratia gri-roz, de fumator inca sanatos, nereusind sa imi atingi buzele pentru ca nu vor fi ale mele, ci ale vissatoarei...
iti spun acum, poate ai sa iti amintesti ca ma pot trezi doar daca pe langa geamurile masinii o sa treaca in viteza un copac cu frunzele galbene ca fereastra, in nici un caz altfel de galben, da, acela luminos de tot...
oricum, copacul trece mai departe si in urma lui ramane gri-roz asfintitul, cu un ultim zvacnet inaintea intunericului in care ne scufundam impacati, cu masina cu tot...

ferestre

imi sunt foarte dragi ferestrele. cand intru intr-o casa noua, ma indrept automat spre fereastra. nu ca as vrea sa sar. as vrea sa ma lipesc. nu stiu cum. locul ala, inauntru si in afara in acelasi timp.
de afara, mi-e drag tare sa privesc ferestre unde, atunci cand ma indrept spre.
zilele trecute am intrat intr-un bloc in care nu mai intrasem de multa vreme. vre- patru ani. intr-un apartament in care mi-am petrecut trei saptamani de vara, de viata, dintre cele mai intense. in care am privit mult in interiorul meu.
ma indreptam spre, si privirea mi s-a agatat de fereastra. petecul acela cald de lumina galbena, miscari discrete ale perelelor, tradand ca cineva se foieste in spatele lor.
si mi-am amintit o clipa asemanatoare care m-a incalzit in toamna de dupa vara aceea.
ma indreptatm tot intr-acolo, erau seri in care ne ancoram ceea ce traiseram pana atunci si ne imaginam ca asa vom trai de atunci inainte.
si ma uitam spre fereastra de la bucatarie, si i-am vazut pregatindu-se, asteptandu-ne venirea... miscari ale mainilor in sus, probabil trageau perdelele sau aranjau ceva. pentru o clipa am avut senzatia ca impodobeau bradul. si am avut cel mai intens si sfasietor sentiment de acasa de care imi aminteam pana atunci. m-am mai plimbat putin pe strazi, era prea mult ceea ce simteam, nu puteam.

iarna asta am ferestre noi. cand vin, le privesc in acelasi timp cu dorinta si cu teama de a le vedea galbene. am sa-mi pun bradul la fereastra, sa-l vada si cei a caror privire rataceste aiurea, cautand alte ferestre.

sursa imagine

un pic de curatenie...

gata. fara muzica o vreme. o pun la loc mai incolo.
nu gasesc sa exprime exact ce vreau. si va deturneaza atentia de la ce n-as vrea, de fapt sa va spun :)

who by his own hand?

scris pentru concursul SHEBLOGS.

despre depresia de toamna. si despre cum sa faci sa te gandesti la ea cu duca-se.
ai toate motivele sa fii deprimat/deprimata. au cazut frunzele. nu mai ai oxigen. ti-e frig, trebuie sa te acoperi. e intuneric si urat. el/ea a plecat. duca-se. sau nici n-a aparut. si acel vino-ncoace al tau s-a dus si el nu se stie unde. da, si munca multa. si nici o bucurie la orizont... normal, daca privesti in jos...
dar nu pot scrie pe tonul asta, nu prea mult... eu mi-am format un reflex: cand se acumuleaza ceva depresie, la un anumit nivel se transforma in furie. pentru ca am vazut unde ajunge daca o lasi sa-si faca cuib in tine.

furia asta a aparut cu mai bine de doi ani in urma, cand conduceam un tanar pe ultimul drum. s-a lasat invaluit de depresie pana cand s-a saturat sa traiasca cu ea. si a plecat dincolo. si atunci am jurat ca nu voi mai lasa niciodata depresia sa se apropie de mine, sa ma atinga. m-am simtit si eu vinovata, ca si ceilalti, de a nu-l fi putut opri. in timp am inteles ca a fost alegerea lui, hotararea lui si i-am respectat-o. am citit despre depresie, am vazut documentare, am inteles mai multe despre mecanismul ei.
nu pot sa spun ca am aflat ceva despre cum o tratezi daca a ajuns mai mare decat tine. dar atata vreme cat tu esti inca mai mare decat ea, se poate.

e adevarat ca atunci cand esti deprimat nu iti vine sa faci prea multe. actiunile sunt grele, fundul se ridica de pe scaun cu mare efort. dar inca mai exista energie pentru multe lucruri. pe cele de rutina le faci, si inca te descurci bine cu ascunderea depresiei, sa nu isi dea seama cei din jurul tau. macar cei cunoscuti, plansul pe strada inca e la liber.
dar ochii si urechile inca vad si aud, iar degetele alearga pe tastatura. chiar si pentru a cauta muzica trista. melodia aia, a voastra, glaspapir pentur suflet in momentul in care ti se pare ca doar durerea iti mai da ceva senzatii. si oricum, stai cam mult pe net...

ce poti sa faci cel mai simplu?

sa schimbi muzica... ignora fundalul care e acum la mine pe blog (asta, pentru cei care citesc mai tarziu) si uite un exemplu aici. daca o asculti de mai multe ori la rand, s-ar putea sa-ti vina sa si dansezi...
din pacate e una din putinele melodii de acest gen. deci restul, sunt in mare parte hrana pentru depresie.

daca tii un jurnal in care povestesti cat de nasol te simti, nu te limita: exagereaza. nimeni nu te poate intelege, nimeni nu e atat de nefericit/a, toate ti se intampla numai tie... reciteste: chiar te recunosti? nu ti-e putin greata recitind?

daca te consolezi mancand, da, e buna ciocoata. cauta variantele cu concentratie mare de cacao. nu prajituri complicate, ciocolata simpla. iar dupa, niste ceaiuri aromate. iar daca le bei alaturi de cineva oricine (lasa, pana dai de cineva anume, nu strica sa-ti intalnesti prietenii pe care i-ai neglijat in ultima vreme, crezant ca ei te ocolesc)...

respira. mai mult, mai intens, mai profund.

si recomandarea cea mai simpla si miraculoasa, care in cazul meu a avut maximum de efect: UITA-TE IN SUS!

sursa imagine

pe fereastra

intimitate si celebritate

cand eram mica (sau foarte tanara) credeam ca tipii de care ma indragostesc eu devin celebri. nu stiu cum se producea. poate erau celebri doar in ochii mei. poate eram atrasa de potentialul lor inca nesesizat, iar fascinatia din ochii mei (mi-a trebuit un pic de timp sa exersez discretia, nici acum nu reusesc intotdeauna:)) magnetiza si atentia celorlalti asupra lor, ceea ce cataliza exprimarea lor in forta. fie erau celebri deja, iar ceilalti deja discreti :)
in timp, am uitat de asta.
in ultima vreme, citesc niste bloguri care au inceput ca jurnale. m-au fascinat. acum, aceste jurnale sunt la limita de a deveni publice. nu stiu in ce masura isi doreau asta. cumva, ceva se castiga, ceva se pierde. le-am gasit exact pe acest prag. si astept sa vad in continuare ce se petrece...

filtre

pornind de la harta realitatii (mele) am folosit urmatoarele filtre pentru a-(mi) (de)forma realitatea:
important-neimportant
interesant-neinteresant
util-inutil
in momentul x, harta are o anumita structura care imi permite orientarea in spatiu si timp. structura este formata dintr-o tesatura fina de convingeri, valori, vise, iluzii.
ceva e important daca permite fie o tesatura mai densa a structurii actuale, fie o reconfigurare adaptativa a liniilor de camp.
ceva e interesant daca imi ofera o noua configuratie a liniilor care sa-mi permita acces la aspecte noi ale realitatii, dar conforme credintelor si valorilor. visele si iluziile pot deveni complet noi.
ceva e util daca imi permite sa-mi recapat echilibrul dupa ce m-am aruncat printre ochiurile largite de interesant ale retelei. si dupa ce, privind dincolo de tesatura nu am mai vazut nimic important... :)