joi, 3 octombrie 2019

fum

inspir: fumul aromat din fata mea intra pentru cateva clipe si in plamanii mei, mai inspir o data si imaginea ta mi se muleaza pe interior. expir si aerul care iese din mine mangaie urma pe care aerul tau a lasat-o.
respir langa tine ascultandu-te fara sa te aud, dar sorbind fiecare sunet, constienta de fragilitatea si de vesnicia clipei.
te ascult si vibratiile aerului iesind dintre buzele tale imi arcuiesc usor interiorul; in afara las o urma de zambet, catre amintirea abia nascuta.
suflu usor cuvinte catre tine, diluandu-le in spatiul dintre noi, atingerea lor sa fie usoara. n-am alt fum. cand n-am sa mai am cuvinte, am sa incep sa fumez, sa-ti suflu direct in ureche gandurile.



miercuri, 28 august 2019

Ciocolată...


Nu văd, nu mă văd. Doar mă simt. Rotundă și compactă. Știu cumva că sunt dulce și că am un înveliș moale care se topește între degete. Degetele acelea -  care, la început, mă țineau strâns- m-au pipăit, m-au dezvelit, m-au dezgolit. Și m-au ridicat încet, încet, cu o mișcare legănată printre cuvinte legănate - către buze.
Simt că mă topesc, alunec printre degete și în încercarea de a-mi păstra echilibrul mă sprijin de buzele întredeschise. Doar că în contact cu buzele mă topesc în continuare, amețesc din ce în ce mai tare...
Ajunsă pe limbă încerc să mă sprijin de cerul gurii, doar că și acesta coboară strivindu-mă.
Treptat, pe măsură ce sunt învăluită din toate părțile îmi pierd forma o dată cu stratul de ciocolată protector.
În cele din urmă încep să mă dizolv, răspândindu-mă întâi în toată gura, în tot corpul, în sânge și apoi în minte de unde cumva am să cobor întorcându-mă printre degete, sub formă de cuvinte.

luni, 5 august 2019

mai multe feluri de gri. până la roșu.


întinsă pe suprafața apei, ușor zgâriată de nisipul de dedesubt. între mare, cer și pământ. între apă și apă, pentru că din cer cade ușor o ploaie rece. o simt cum se unește cu nisipul de dedesubt trecând prin mine, ca și cum aș fi cusută, țintuită, răstingnită de mal.
alunec spre somn, dar picăturile reci încă mă țin trează. incapabilă să mă mișc, încă simt.

dinspre plaja udă, pictorul se apropie cu pași leneși, și el în transa indusă de ploaie. se apropie suficient de mult ca să mă vadă și face un gest ca și cum ar da o perdea la o parte, poate fina perdea de picături. ploaia se oprește.
se așează pe o piatră, își scoate din buzunar carnețelul și acuarelele și îmi schițează ușor conturul corpului. deși ploaia a încetat, mă simt în continuare cusută de mal. pe sub pleoapele închise pulsează lumini, ca și cum apa din jurul meu ar fi străbătută de nervi minusculi, electrizați.
încet - încet, sub atingerea pensulei, corpul întreg pulsează. 
pictorul stă câteva clipe pe gânduri, spală pensula în mare, o înmoaie în roșu și începe să umple conturul.

joi, 11 iulie 2019

Veșnica inițiere



O inițiere încununată de succes înseamnă să ajungi de cealaltă parte a porții. Ajutat, dus pe sus, conștient sau nu, întreg sau nu, oricum. Pur și simplu de cealaltă parte. Și fără iluzia că s-a terminat.
O inițiere ratată poate însemna același lucru. Să ajungi de cealaltă parte a porții. Doar că tu nu voiai. Sau nu acum, nu așa... Ai fi vrut pregătire, însoțire, ceremonie de recunoaștere... Ei, bine, n-ai. Tot ce ai este imaginea porții văzută din exterior. Și câmpia uscată care se întinde pornind de acolo. Și alte porți în zare. Data viitoare va fi mai bine.

joi, 2 mai 2019

Întoarcere



Aproape de suprafață. Sau poate chiar la câțiva pași desupra ei. Nu știu dacă am intrat în nori sau doar mi-am pierdut capul. Ceață în jur, apă și aer în vârtejul perfect care m-a ridicat deasupra pământului fierbinte.
Condiția pentru a te putea întoarce din infern e să mori în rochie albă. Acolo albul e nefiresc printre negru și roșu încins, te vor arunca din nou la suprafață. Pe mine m-au aruncat și m-am ridicat amețită dintre ierburile înalte.
Îmi place să cred că mă îndrept în direcția opusă. Că nu mai e cale de întoarcere. Pe drumul acesta, nimic nu mai seamănă. Doar ceața, care acum e în afara mea.
Voi merge către soare, așteptând căldura de sus să transforme în aer apa care mă învăluie. Mai durează puțin, pentru că ai lăsat imaginea în alb-negru. 

luni, 22 aprilie 2019

Mofturi de prințesă



Privirea ta
e bobul de mazăre
pe care îl simt pe sub toate păturile cu care mi-am acoperit patul.
Îmi zâmbești, și mă foiesc un pic
încercând să (nu)-ți arăt ce simt.
Dar îl simt ca pe o mică durere, dulce-amăruie,
și buzele mi se arcuiesc fără voie, chicotind,
ca și cum bobul de mazăre
mi s-ar plimba pe sub piele
sau mai degrabă pe sub degetele tale
care caută pe sub pături, răscolindu-le.
Mi-e cald si mi-e frig
sub pături și sub mâinile tale.

vineri, 15 martie 2019

a treia sinucidere

ma ustura buzele ca si cum abia te-as fi sarutat.
tocmai am dansat in jurul focului, amintindu-mi celelalte doua dati, dorul si durerea dulce, dragostea si lipsa ei.
mi-am dezbracat de arme si armura. armura am aruncat-o, armele i le-am dat ei, pentru ca mainile ei le-ar putea incorda mai gratios.
i-am lasat si arcul si sabia si focul. eu am plecat si de data asta mai departe, serpuind prin nisip.

duminică, 13 ianuarie 2019

De parte


De-o parte. De-o parte și de alta. De cealaltă parte. Doar eu. Tu ai trecut cu buzele și cu vârful cuțitului ai desprins marginile. Una de-o parte, una de cealaltă. Și nu mai ești, nici înăuntru și nici afară.
Stau pe margini și trec ușor cu buzele. Aș apropia și buzele rănii, e proaspătă și s-ar prinde repede. Dar pe margini se simte încă gustul tău și mai aștept un pic. Poate ai uitat ceva. Poate ai uitat. Ai uitat.
Trec cu degetele, ca marginile să se prindă mai repede la loc. Și să rămână o urmă. Pentru ca atunci când, peste o vreme, voi trece cu tot sufletul, să-mi amintesc că tu ai trecut și ai uitat pe aici. Pentru că dacă uit și eu, ar trebui să mai treci o dată. Și incă o dată. Până când am să-ți învăț literele, să înțeleg mesajul fără să trebuiască să-mi pipăi cicatricele. Poate mai treci. Poate îți amintești. Poate îmi amintesc.

vineri, 4 ianuarie 2019

Lectia de pictura


Și-a scos liniștit pensula și a trasat câteva linii pe hârtia din fața lui. Și din fața mea. Liniile erau roșii și pe măsură ce le desena mi se întuneca privirea. Nu avea vopsea roșie, de unde apăruseră? Întotdeauna picta cu negru. I-am privit mâinile, nici una dintre zgârieturi nu sângera. Aș fi fugit, dar nu puteam, liniile roșii mă țineau legată de scaun, cuvintele lui la fel. Cuvintele erau trasate cu vopsea neagră, și am închis ochii să nu le mai aud, păstrând doar vocea. Privirile mi-au revenit treptat, liniile s-au retras din jurul meu, rămânînd pe hârtie, ca pe o piele subțire, albă de frig și de frică.

Când am început să aud din nou cuvintele, povestea aproape se terminase. Aș fi vrut să spun ceva, să știe că, deși mi-a fost frică, n-am fugit de tot, am stat acolo cu el. Nu voiam să repet cuvintele, așa că i-am luat pensula din mână și am trecut si eu peste liniile roșii. Cu mâna mea, pensula a șters urme albe peste vopseaua roșie. A început să ningă și să se încălzească, să mă încălzesc.

marți, 25 decembrie 2018

Autoportret cu nod în gât



Ne-a zis să o luăm în brațe și să îi facem loc în inima noastră și m-am uitat în urmă după o versiune pe care să o pot căra și care să stea cuminte. Nu era o amintire vie, ci o imagine dintr-o poză în care părea drăguță. Între doi și patru ani, vârstă nedefinită și neimportantă. Nu că s-ar fi zbătut prea mult, presupun că de la început blocajele erau specialitatea ei, dar greutatea a fost întotdeauna o problemă, cine știe, poate avea și ea un bolovan de cărat de dinăuntru, sau poate un munte de pietricele.
Am luat-o în brațe și s-a lăsat moale, deși nu înțelegea nimic din ce vreau de la ea – să fi fost încredere sau resemnare? M-a recunoscut sau deja nu îi mai păsa? Am urcat încet muntele cu ea în brațe și apoi a intrat încet-încet în inimă. Nu o iubeam încă, nici nu știam prea bine cum să fac să nu o sperii. Până am ajuns a adormit sau a intrat în amorțire.
Ea să fie oare piatra de pe inimă? De când e oare acolo? Și oare de aceea nu mai încape nimic, nici măcar eu? E ea, suntem eu, oprită în dezvoltare, calcifiată în atriul stâng ca într-un uter căruia îi e din ce în ce mai greu să se contracte?
Nu știu nici să o trezesc, nici să-mi golesc inima. Încerc să vorbesc despre ea, dar mi se oprește în gât, pentru că pe atunci probabil că nu avea prea multe cuvinte. Nu îi dădeam/ nu îi dădeau atenție, așa că nu știa să ceară. Abia după patru ani, când a învățat să citească, cuvintele și-au făcut loc treptat în ea – cuvintele scrise. Poate că trebuie să-mi învăț inima să scrie și apoi, când se va contura ceva să încerc din nou să o nasc / să mă nasc.

luni, 24 decembrie 2018

Doomiioptișpe



N-am prea mai scris retrospective de când a început bătrânețea. Să–mi găsesc și eu acum detalii ale călătoriei prin zonele mai bolovănoase ale drumului... dar simt nevoia unei scurte recapitulări ca și cum aș șterge încărcătura apăsătoare pe care o simt din ce în ce mai concret în inimă și articulații. Și da, pe măsură ce scriu, apăsarea se șterge...

Ianuarie a fost greu de dus, în dezamăgire și neputință, repetând în oglindă anul anterior, dar fără speranță. Și greul a crescut până în aprilie, când, de Sărbători, a coborât în pământ. Pământul acela a rămas rece și uscat pentru că mi-am reluat repede viața obișnuită, fără să vorbesc, fără să-i onorez trecerea. O vreme m-am prefăcut că nu s-a întâmplat nimic, apoi a trebuit să spun. Încă nu doare, și mă doare că nu doare.

Din martie am avut șansa să (re)întâlnesc o oglindă prețioasă și asta m-a ajutat să mă umplu de mine atunci când plecarea m-ar fi putut goli. Egoismul și egocentrismul m-au salvat, amânând doliul pentru o perioadă nedefinită, diluându-l. Mă privesc și acum, alternând toate stările, descoperindu-mi mii de proiecții, de lașități, de laturi, de bucurii și tristeți. Uneori, cu cât imaginea din oglindă e mai clară, adâncurile mele se tulbură. Și aleg să merg mai departe, prin marea de emoții, acceptându-le, trăindu-le, controlându-le doar exprimarea (da, da, mi-ați spus toate că e mai bine să simt, chiar dacă doare...). S-au reactivat teme adormite, m-am amuzat și am suferit cu îngăduință, folosind ca plasture schimbarea locului cu celălalt... chiar fără voia lui...

Marea, cea reală și exterioară, mi-a fost bună și primitoare la sfârșitul verii. Brațele ei mă leagănă și acum, periodic, pentru că mi-a redat contactul cu apă, contactul cu corpul, cu senzațiile lui, cu plăcerea. Corpul scufundat și aburit a reînceput să simtă bucurie – și, pentru câte o scurtă perioadă, aproape extaz. Așa că, alături de prietene, mă reîntorc în apă de câte ori pot.  Câte o zi de apă și aburi spală durerile altor zile și așa viața devine mai ușoară.

M-am întors și la pământ crezând ca trebuie să-mi susțin rădăcinile. Din fericire, mai mult le-am simțit. De primăvară până în toamnă, de două ori pe lună am mers în locurile de unde îmi trag o parte din sevă. La început, călătoriile păreau doar obligații. Apoi, treptat, au devenit nevoi și bucurii. Am reluat contactul cu pământul – unul încă bun și hrănitor, am fost martoră la trecerea timpului prin grădină și pădure – de la crengi goale la frunze, flori și fructe și înapoi la crengi goale. M-am simțit aproape împlinită.

Încă nu știu dacă am reunțat la identitatea de terapeut, deși așa pare. Mi-am revăzut marea iubire de două ori anul ăsta și m-a durut tare de fiecare dată. Mă hrănesc periodic din întâlnirile cercului de femei pe care îl găzduiesc. Nu e terapie, dar suplinește nevoia mea de terapie. Și de autoimportanță... și m-am alăturat și altui cerc magic, pentru a privi și marginile – cu bucuria lipsei de responsabilitate.

La finalul verii, am avut 7 săptămâni în care corpul a devenit și fizic mai ușor. A fost un plus de energie și de speranță, procesul s-a oprit la prima halcă de emoții nedigerate. Sper să îl reiau...

Privind în oglindă, mi-am descoperit o altă privire. Am (re)început să pictez, iar uneori lumea devine intens tridimensională, arătându-și relieful și profunzimea. Din păcate, realizările nu mi-au egalat bucria percepțiilor, dar sper că voi continua.

Dacă ar fi să aleg cele mai fericite momente ale anului... primul care îmi vine în minte este cel din grădina părăsită de peste râu. Sfârșit de septembrie, abundență de mere roșii, unele rămase pe crengi, altele rostogolite pe jos, acoperind aproape complet iarba. Contrastul între vitalitatea merelor și absența oamenilor, bucurie aproape violentă. Am mâncat vreo două mere, am simțit nevoia să mă conectez cu ființe dragi. Am revenit după o vreme, între timp cineva le strânsese, dar imaginile inițiale mi-au rămas.
Apoi - primirea ariciului, a cărților, clipa în care a căzut o frunză din copacul lui Platon, sauna Light storm de la Therme... momentele în care am vorbit și m-am simțit ascultată... momentele de inspirație și proiectele care au ieșit și vor ieși din ele – lucrul cu lupoaicele, tarotul psihosomatic...
Așa că anul se încheie cu speranță....

Despre cunoastere și recunoastere

(detalii care i-au scapat lui Aristofan)

Când zeii i-au dat / le-au dat lovitura de grație, cele două jumătăți / ființe s-au rostogolit mai întâi în confuzie și durere. Mișcarea nu semăna cu rotirea de până atunci. Orice contact cu pământul mai rupea câte puțin din marginile sângerânde. Când au fost în stare să vadă, întâi n-au văzut ce le-a rămas. Nu și-au recunoscut noua alcătuire ci doar și-au simțit acut lipsa, lipsurile. Apoi au dat de margini neregulate acolo unde înainte era netezime și au înțeles câte ceva despre gol și plin, despre ascuțișuri si știrbituri. Atingându-și marginile, durerea s-a modulat în sunete, căutînd să exprime nevoia, dorința, dorul. Pipăindu-și trupurile incomplete și imprfecte, au început să privească în jur, căutând.


În jurul lor, ființe imperfecte, asemenea lor, căutând și ele. Au început să se rotească unele în jurul celorlalte, în cercuri mai largi sau mai strânse, arătându-și sau ascunzându-și părțile complementare, dorindu-și să cunoască, sperând să se recunoască. Unele dansau, altele se împiedicau... Lovindu-se unele de altele au început să-și pipăie reciproc marginile, căutând potrivirile. Colțurile semănau, dar porivirea era dureroasă. Înțelegerea venea cu greu: cu răni asemănătoare puteau privi în aceeași direcție, dar fiecare își vedea propriile colțuri și vedea la celălalt doar golurile. Care, deși asemănătoare, nu se puteau completa. Ah, cum de o ființă atât de asemănătoare să aducă atâta suferință?

Uneori, părțile se potriveau parțial. Ce bucurie, ce speranță, ce iluzie a unității! Experențele comune păreau amintiri ale unui trecut comun, colțurile și golurile își linișteau treptat marginile vibrânde. Pentru o vreme, pluteau împreună. Și totuși mai rămâneau goluri și fragilități - de ambele părți - care strigau după atingere sau strigau de durere atunci când erau atinse. Să nu fi fost oare perechea perfectă? Sau în perioada de  căutare, din jumătățile inițiale s-au mai pierdut fragmente? Oricum, prin spațiile goale bătea vântul, se scurgea timpul și zburau iluzii. Oare cum ar fi fost jumătatea care să completeze locul acela? Ah, chiar locul acela? Cîntecul ajungea geamăt, liniștea nesomn, iar rotirea rostogolire. Și se mai rupea câte ceva. Dacă cele două jumătăți ajungeau să se despartă, niciuna dintre ele nu mai avea marginile de la început. Și asta era derutant, pentru că noile căutări ar fi putut deveni și mai oarbe decât primele... iar noile potriviri ar fi adăugat noi goluri...

Uneori, câte o ființă se oprea din rotație și se privea mai mult. Poate că propriile margini aveau un model pe care nu-l regăsise la nicio altă ființă. Sau poate că modelul nu semăna cu ceea ce căutau ceilalți. Poate că loviturile primite îi împiedicau dansul. Poate că obosise și acum doar îi privea pe ceilalți atingându-se și rănindu-se. Și cu cioburile din jur a început să adune și să (se) completeze, să se șlefuiască... Mai presus de completare își dorea să se rotească din nou, și asta redevenea posibil pe măsură ce marginile deveneau din ce în ce mai netede.

Uneori, câte o parte zburătoare se lipește și de ei, completându-i intens pe zonele rămase neșlefuite, care-și murmurau încă, intens și necontrolat chemarea. De aici alegerea e mai grea: să se / să o desprindă, pentru a-și continua individual șlefuirea? Să o păstreze, continuând să se perfecționeze, ajutând în același timp cealaltă parte să evolueze alături de sine, întârziindu-și rotirea? Să-și lărgească spațiul în jur, arătând și celorlalți secretele șlefuirii? Și oh, încă o ființă, și încă una care se prind... nuuuuuu!

Ceva mai rar, două ființe cu marginile netezite se întâlnesc și se studiază reciproc. În spatele lor, la distanță dar încă vizibile,  șirul de imperfecțiuni depășite, roiul de ființe care strigă după ajutor și caută să se agațe de ceva. Sigur, ei nu mai au nevoie unul de celălalt pentru a se putea roti. Aparent, nu mai au nevoie nici de completare. Sau, cel puțin, așa le place să creadă. Și totuși, privirile lor mai au de ce se agăța, atunci când se îndreaptă una spre cealaltă. Își zâmbesc. Par să-și vadă și să-și recunoască reciproc truda și bucuria. Ar putea să vorbească despre asta... și uneori o fac. În locul unde s-au întâlnit, vor rămâne cercuri pe pământ, frumos desenate. Iar cei care-i urmau se pot opri acolo să danseze, exersând șlefuirea, câte unul sau câte doi.

later edit: dupa ce am scris asta, am aflat ca cercetatorii britanici au mai descoperit si varianta in care doua fiinte imperfecte se apropie si se accepta asa cum sunt si lucreaza impreuna pentru a le fi mai bine, trecand cu bunatate si umor peste inevitabilele intepaturi produse de colturile lor... 

vineri, 2 noiembrie 2018

doua batai de inima din 168

...si inima bate mai bine, si privirea ta imi desfunda arterele, netezeste neuronii, trezeste si adoarme la loc amintiri ale corpului.
e bine. aproape siguranta. aproape incredere, joc liber cu limite largi si idei-jucarii transparente si colorate de care ne bucuram impreuna si separat.
multumesc. eu iti multumesc. recunostinta pentru momentul de intelegere, de acceptare, de continere si sustinere.
extazul tacut si lent diluat cu apa tonica din momentele in care vad ideea aparand, rasucindu-se si intinzandu-se lenesa si cuminte in spatiul dintre noi. nu conteaza a cui a fost ideea, sa fie primita. multumesc. eu iti multumesc.

joi, 7 iunie 2018

Despre transparente.



Transparent. Apă și culoare. Niște contururi, pentru a arăta culorii că e ok, că se poate lăsa văzută. Un strat de hârtie dedesubt, pentru a arăta apei că e ok, că se poate simți conținută. Niște umbre, pentru a spune luminii că e ok, că există o direcție. Doar dacă vrea. Nimic nu pare obligatoriu, și totuși, sensul apare, iris transparent prin care lumina trece repede prin ochi, apa trece repede pe lângă ochi, hârtia îi oprește prelingerea tăcută, de dincoace de fereastra violet.

joi, 10 mai 2018

de vorba cu ariciul


Când l-am revăzut după 10 ani – si poate că era tot el cel pe care l-am intâlnit cu inca vreo 10 ani înainte, mi-am adus aminte. Pentru o clipă am avut senzația clară că știu, apoi senzația a dispărut. A rămas starea bună, îmi venea să râd, să plâng, să-i ating țepii. Și a fost ca și cum țepii lui străpungeau membrana de pe fereastra dinspre poveste.
Da, ușile îmi erau la îndemână,în tot timpul ăsta am tot intrat și ieșit, dar mi-a lipsit ceva. Și am stat de multe ori și lângă fereastră, așteptând și uitând că fereastra era acolo.
I-am atins din nou țepii. Presimțeam că dacă îl încânt sau îl enervez, la un moment dat o să înceapă să vorbească. S-a enervat și mi-a vorbit.
Vrei și tu să știi dacă bunicul meu a fost cel care i-a zis lui Dumnezeu cum să facă să încapă pământul să încapă in cer?
Bunicul tău a fost?
Sigur că da! A pufnit de câteva ori și a intrat în scorbură...
Am strigat după el: și nu vrei să-mi povestești? Intrase deja. Așa că am rămas la umbra copacului mare și rămuros să visez Creația și să m-l imaginez pe Dumnezeu întinzând și apoi frământând pământul ca pe un cozonac.