vineri, 24 ianuarie 2020

.... cineva scrie un comentariu

dincolo, pe Facebook. unde m-am mutat cu atitudine de gura-casca, in momentul in care relatia cu blogul a devenit mai discreta.
in valul de semne, cineva posteaza ceva. care ma provoaca, imi da fiori, frisoane sau fantasme. citesc, privesc sau ascult. si da, asta era, si vreau sa-i spun, sa-i scriu, sa spun ca da, si eu, exact asa, si cum de s-a potrivit, ah... im imaginez fara sa vreau sau uneori chiar vreau ce se afla in spatele postarii, da, chiar asta, si abia astept sa-i raspund, sa scriu, sa (ma)conectez cu propria-mi proiectie.
doar ca cineva scrie un comentariu si astept putin, poate ca...
...si ma desumflu treptat. pentru ca distanta creste brusc. e altceva, alta conexiune, cu alta realitate.
asa ca raman sa citesc dialogul care se construieste, pastrand doar placerea de a imi imagina acum cele doua realitati / imaginatii care traiesc iluzia conexiunii. atat de diferita de ce ar fi putut sa fie.

marți, 7 ianuarie 2020

,,steaua straluceste" si lectia despre mantre

cu multi ani in urma, si vreo cateva zile, ma plimbam pe strazi, ascultand colinde.

ma gandeam la sunete si la puterea lor de a schimba.
ascutam ,,steaua sus rasare", in mintea mea si in afara ei, in doua variante. si observam modul in care mi se schimba starea la fiecare trecere a uneia sau alteia dintre ele prin mintea mea.

si imi aminteam si de plimbarea de pe malul marii, cand de pe plaja se auzea muzica de la diversele discoteci din Costinesti. fiecare - o bucata muzicala, o lume, o stare.
vindecator. sau, macar, revelator.

luni, 6 ianuarie 2020

intretimp


vreau sa te vad, nu vreau sa te vad.
mi-e dor de tine, dar nu mai stiu ce sa iti spun cand te vad. mi-e dor de mine de cand intalnirile cu tine erau cele mai importante evenimente ale lunii, ale lumii. pentru ca au trecut zile, luni, ani, vietile s-au rostogolit, nu mai suntem aceiasi, poate au trecut mai multe vieti de cand nu ne-am mai spus ceva cu sens.
e un efort prea mare sa iti povestesc, sa inventez sau sa gasesc tonul potrivit, desi nu mi-ar trebui prea mult, pe vremuri imi era usor sa pun o singura scanteie, iar apoi sa te ascult ca si cum am fi vorbit amandoi. vreau sa ma uit la tine si sa imi povestesti fara sa trebuiasca sa iti spun nimic. timpul se scurteaza, in el nu mai incape nimic. de fapt, ar mai fi loc de o poveste, dar spatiul e stramt si uscat. 
si mai visez cumva la o reinviere lenta, din povestile tale sa prind un fir care sa imi straluceasca un pic intre degete, sa radem si apoi sa incep sa inot incet spre suprafata. 

miercuri, 1 ianuarie 2020

omul nou

cand urmeaza sa intalnesc un om nou, ma focalizez asupra tuturor detaliilor pe care le pot gasi. caut imagini, cuvinte, reflexe și reflecții. e ca un proces de îndrăgostire conștientă și intenționată. fac slalom ușor între dorința ce a afla și tendința de a proiecta.
apoi, câteva clipe înainte de contactul direct, caut să uit tot.
și totuși rămâne ceva, umbra unei istorii personale imaginare. care mă influențează mai mult sau mai puțin. care mă face să fac o jumătate de pas în față sau în spate față de linia de mijloc unde ar trebui să rămân.
îi zâmbesc fără să vreau, buna ziua, știi, te iubesc deja. n-ar trebui, pentru că azi te văd prima dată, dar nu m-am putut abține. în același timp sper ca tu să nu fi aflat nimic despre mine, că deh, așa ar trebui să fie relația.
și dansul începe, pentru o oră, pentru o lună sau pentru un an.
treptat, mi se face dor de persoana aceea, construită inițial. n-ar trebui, pentru că era doar o parte din mine, construită în mintea mea în jurul unui contur pe care ar fi trebuit să-l umplu doar cu lumină. lumina trece prin toate culorile, propriul meu contur se umbrește. acela e, de fapt, declansatorul nostalgiei, de mine mi-e dor.

marți, 31 decembrie 2019

peste prag


bine. pa. ne vedem data viitoare.
e atat de bine sa ma pot intoarce cu spatele si sa plec stiind ca si tu te intorci cu spatele si pleci, si sa nu ma doara inima.
imprejurul tau in inima mea e un spatiu/timp larg, de o saptamana si multe cuvinte.
imprejurul meu in inima ta e o miscare alunecoasa si un freamat de aripi de lilieci. ma strecor repede afara, nu e locul meu acolo.
ma intorc in pestera mea si dau drumul liliecilor pentru zborul de seara. pe acelasi cer ziua au zburat toate pasarile.
seara tarziu, dupa ce fiecare a intrat in pestera sa si si-a aprins focul, cerul e liber pentru pterodactili.

joi, 26 decembrie 2019

banculcutimpul

am o bucata de timp solid. bine înghețat. aproape fosil. la suprafață se mai topește din când în când câte un pic. picături, firimituri pe care le sug îndelung înainte de a le înghiți. pipăi apoi cu grijă bolovanul cel mare - pare intact.
am nevoie de el, o să am nevoie de el când restul se apropie de sfârșit. doar să știu cu o vreme înainte, până acum a fost ok. mă simt bogată cu el în mine, mă simt speriată. o vreme a fost transparent, acum nu mai e. dar e neted, alunecos.
uneori în momentele în care afară e cald, mai iese din el câte o amintire. o scutur putin si o inghesui la loc. atâta vreme cât am recunoscut-o, și-a îndeplinit misiunea, când n-am să o mai recunosc va fi ca o poveste nouă.
singura dificultate e că, de când îl car după mine, îl simt din ce în ce mai greu și îmi e din ce în ce mai greu să înot liber în timpul care curge invers în jurul meu.

marți, 24 decembrie 2019

umpic


mai e putin si vine Mos Craciun. ochii mei sunt aproape lipiti, inima plina de indoiala. cu toate astea, cei din jur cred ca eu cred, asa ca nu pot sa ii dezamagesc si ma prefac entuziasta.
n-au fost in stare sa imi spuna adevarul, asa ca trebuie sa am rabdare pana cand vor intelege ca eu oricum stiu si vor rasufla usurati, ca si cum m-ar fi insotit prin dezamagire.
in cele din urma eu voi adormi, ei vor pune niste cadouri sub brad. daca Mos Craciun ar fi existat, as fi primit ceea ce ii cer de cand am auzit povestea lui. dar pentru ca nu am primit nici pana acum, imi permit sa ii modific povestea, ducand, la randul meu, ipocrizia mai departe. si maine dimineata imi adun puterile sa ma bucur.
si de fiecare data chiar ma bucur. poate, ca, pana la urma, chiar a fost.
sursa foto - Pinterest

sâmbătă, 21 decembrie 2019

doar fum

in vis, am trecut din nou pe acolo, aproape de locul din visul de anul trecut. tu trecusesi pe acolo doar cu cateva minute inainte. ramasese o urma de fum.
am coborat in groapa singura, dar in siguranta. am urcat din nou spre suprafata. stiam ca ai mers spre statia de autobuz. inca mai era un pic de fum dincolo de gardul parcului. prezenta ta, inca necontaminata de absenta ta. 

duminică, 15 decembrie 2019

așșșșșaaaah....

de pe pereți se scurg picaturi fierbinți, de pe corpuri se scurg picături fierbinți, pe pietrele încinse gheața troznește, din mâinile zeilor se răspândesc flăcări.
zeii au și ei trupuri umede și încinse și învârtesc cu măsiestrie bucăți mari de aer fierbinte pe care le aruncă spre noi. noi zâmbim și primim valurile, vânturile, admirăm trupurile și răsucirile lor, ascultăm troznetul bulgărilor de gheață și ne înfiorăm.
e o lume pe care corpurile noastre umede încearcă să o stabilizeze, dar mințile noastre înfierbântate se apără și atunci mergem să turnăm apă rece pe noi, să lăsăm aerul rece să ne învăluie și să ne bucurăm că putem trăi în spațiile dintre bucățile de aer, apă, gheață și foc. 

sâmbătă, 14 decembrie 2019

de pe marginea fantanii

fantana e la intrarea in padure. sau la iesire. pentru ca oamenii si animalele sa gaseasca apa atunci cand doresc. 
e un pic nepotrivit, pentru ca in padure e apa. animalele nu ies sa bea. oamenii cand intra se grabesc sa intre. asa ca ramane de multe ori neatinsa. 
ma urc pe marginea ei inante sa intru in padure. nu mi-e sete, dar ma uit in oglinda apei. mi-a spus cineva ca daca ma uit in apa neinceputa am sa-mi vad destinul. nu prea am curaj, dar curiozitatea e mare. asa ca arunc intai o pietricica si apoi ma aplec sa privesc. pietricica sparge fața apei in cercuri marunte care sparg apoi fața mea reflectată. privesc multumita cioburile, apoi linistirea apei, revenirea feței mele. inseamnă că am să îmbătrânesc, am să apuc să-mi văd chipul spart de riduri iar apoi am să reîntineresc și să-mi văd din nou chipul proaspăt. e bine și zâmbesc tinerei / bătrânei din spatele meu care de fiecare dată încearcă să mă arunce în fântână, apoi se răzgândește și aleargă spre pădure.

miercuri, 11 decembrie 2019

draga mea fetita

nu stiu cati ani ai, cred ca ii ai pe toti dar eu raman de fiecare data surprinsa.
nu ma potrivesc cu tine, am de fiecare data alta varsta. uneori te privesc neputincioasa, alteori ma las inundata de toata puterea furiei si disperarii.
as vrea pentru tine, as vrea pentru mine, tresar si imi vine sa sar foarte sus si foarte departe.
ah, poate ca de data asta nu, si stau in fata valului, constienta ca nu voi invata niciodata sa inot.
mltumesc pentru toate darurile tale, chiar daca unele ma dau de toti peretii. nu e tarziu inca, niciodata nu e prea tarziu... toate prietenele tale, reale si false, toti prietenii si toti iubitii, tradarile, dulciurile si temele, dorinta de a merge intr-o tabara si de a trai acolo pe taramul de departe de casa povestile trecerii de la copilarie la adolescenta.
ma prefac ca nu e important momentul ala in care alergi spre mine si te izbesti de mine cu putere, stiind ca te tin in brate si glumesc, ba da, e al naibii de important. te primesc toata, scoate-ma din mine si lasa-ma sa ma tin in brate cum te tin pe tine. in cele din urma am sa ma vad, am sa pot sa ma privesc. nu ma lasa, invata-ma sa cer, invata-ma sa pamant.

duminică, 8 decembrie 2019

destin. klandestin.


daca urc pana la etajul 2, la capatul scarii rulante ma asteapta destinul (cel putin asa scrie) iar alaturi, vocea constiintei. urc si ascult cu bucurie. e unul din locurile unde-mi scriu jurnalul fericirii.
si totusi... dincolo de destin mai exista ceva: daca privesc doar un pic mai sus, scrie FITNESS. hm, ciudat. destinul ar trebui sa se afle la ultimul etaj. 
care e oare libertatea de a-mi modifica destinul? sau a sari peste DESTIN si a merge la etajul superior, la fitness? daca ajung la fitness se schimba destinul? e chiar inspaimantator, nu vreau, imi place destinul asa cum il vad, klandestin. au stiut ei oamenii aia ceva, si pare chiar sa le mearga bine.
oricum, si eu fac parte din destinul lor, cu fiecare cuvant al vocii constiintei si cu fiecare sorbitura din ceasca, din cana sau din pahar.
destinul, pahar pe care aleg sa-l beau de fiecare data, indiferent ce as cere sa mi se puna in el.

joi, 5 decembrie 2019

Și nu numai cuvintele

La marginea creierului inflamat, câteva cuvinte blânde stau și așteaptă sa se deschidă un spațiu pe unde sa intre. O zonă pare mai agitată și ele se îndreaptă intr-acolo. Unele rămân pe margine, unul se hotărăşte și se întinde ușor pe val. Plutește, cu atenta trează, în așteptarea momentului potrivit, apoi se scufundă brusc. La suprafață, în locul pe unde a intrat,  valurile se liniștesc. Cele de pe mal se prind unul de celalalt și zâmbesc mulțumite.  Partenerul lor a ajuns la locul potrivit. Încep și ele sa înoate,  aproape de mal, privind când spre țărm, când spre larg. Un val mic se apropie, iar ele sar. Valul se risipește. Cuvântul scufundat revine la suprafață trăgând după el un snop de alge. A fost o recoltă bună azi. Se pot întoarce în somn.

miercuri, 4 decembrie 2019

maine

maine iti povestesc tot. maine iti spun cat de mult te iubesc. maine iti trimit un mesaj in care iti spun ca nu mai vreau sa te vad. maine ma arunc la picioarele tale intr-un elan de recunostinta, sau mai bine nu, iti reprosez tot ceea ce mi-as fi dorit sa primesc de la tine si nu mi-ai spus/dat niciodata.
doar ca azi inca nu existi, azi inca nu te cunosc, nu te-am intalnit si nu s-a intamplat nimic din toata viata aia la care ma gandesc cand ma gandesc la tine. 
ieri inca nimic nu ar fi fost posibil, nu existam nici eu nici tu si nimeni din tot universul care ar fi putut sa joace rolul de eu/tu unul pentru celalalt.
asa ca inainte de a te intalni, probabil in noaptea asta sau cel tarziu maine dimineata, trebuie sa ma inventez, sa traiesc suficient cat sa iti pot vorbi despre, sa creez in mine un gol de marimea si forma ta, pe care sa il umplu cu asteptare si sa il leg la gura sa nu strige el primul, inca inainte de a apuca sa iti zambesc.

marți, 3 decembrie 2019

Un plasture, te rog..

Nimic nu e mai eficient pentru o minte rănită decât un proiect nou. 
Desigur, e doar o măsură de prim ajutor, de deviat gândurile care s-ar putea pierde ca într-o hemoragie, prin colateralele date de inspirație. 
Între timp, dezinfectăm. Încă n-am găsit dezinfectantul potrivit. De obicei merge o cafea/prăjitură, lumină puternică, sau o plimbare printr-o librărie/mercerie/craft shop. Ceva muzică bună. Sau toate.
Se coase repede daca cineva îți dă dreptate. Nu merge întotdeauna, cineva-ul ăla trebuie să fie foarte îndemânatic. Altfel, doar te înțeapă cu acul.
Și totuși, și totuși... proiectul ăla merită dus până la capăt și după ce îți revii.