duminică, 4 octombrie 2015

la panda in colturile mintii :)

un mic fragment muzical, obsedant. il repet fara sa stiu de unde sa il iau, cu ce sa il leg, de unde vine, ce vrea. dar imi place. si imi place jocul pentru ca stiu ca in cele din urma, dupa nenumarate repetari ceva se lumineaza. in rasucirea lui atinge treptat ceva, si apoi mai apare o nota, un cuvant, o stare, o amintire. si un inteles.

il las sa se cante in cerc, atenta la locurile pe langa care trece. ma simt ca intr-o plimbare in intuneric prin propria minte, stind ca lumina o sa apara atunci cand atingerea va fi indelung repetata, insistenta, fierbinte. uneori apare ceva, aproape o amintire, fara senzatii. doar presimtirea unui spatiu care s-ar putea deschide, ca amintirea faptului de a fi visat, fara amintirea visului.

nu stiu daca sunt si cuvinte pe acolo, dar le presimt. si in asteptarea lor imi rotesc in minte din nou si din nou sunetele. si la un moment dat apare. primul cuvant. A STORY. si senzatia aproape fizica a unui flash luminos, un fior de bucurie stiind ca amintirea va incepe sa se lumineze. apoi cuvantului i se asociaza o imagine, apar si alte cuvinte - nu multe, dar suficiente cat sa localizez ceva in timp si spatiu. locul din minte unde ma plimb acum e ca o mica pestera luminata de lumina unui chibrit. suficienta pentru siguranta si curiozitatea de a explora in continuare. 

da, am identificat cantecul, acum mai trebuie sa inteleg de ce. sa gasesc punctele de contact prin care l-am scos din pestera lui intunecata la suprafata, pe campiile batute ale mintii constiente.

da, astazi am scris si am cautat imagini care au legatura cu versurile cantecului si cu imaginile videoclipului. si am facut-o  oarecum neatent, stiind ca nu trebuie sa termin atunci ceea ce faceam, ca voi mai continua deseara (adica acum, cand povestesc).


si am mai facut un mic efort de conectare treptata, cautand videoclipul in conditiile in care imi aminteam doar cateva cuvinte ale cantecului si numele pictorului. si in cele din urma l-am gasit.
si acum ma bucur in continuare, cautand toate punctele de contact si stiind ca la batranete memoria antrenata acum o sa ma ajute sa mai recuperez una-alta. si sperand ca si atunci ma voi simti bine in propria minte descoperind vechile si mai noile conexiuni.

duminică, 8 februarie 2015

INNERFACE


INNERFACE  e un eveniment organizat de Studio Narcis. Eveniment in care se petrece exact ceea ce v-ati putea imagina. Si mai mult decat atat. Mult mai mult.
Fotografie. Mai exact, fototerapie. Fotografii ale chipului, ale mastilor, ale interiorului mastilor, ale spatiului sintre masca si chip, ale Egoului si Sinelui, ale trecutului si viitorului. Si posibilitatea de a le schimba.

Aparatul foto e magic. Cu un click intoarce un gand pe dos si o emotie pe fatza. N-aveai cum sa le fi vazut pana acum si din interior si din exterior. Incredibil, dar chiar se vede. Corpul tau arata aparatului de fotografiat ceea ce nu arata oglinzii.Iar ochiul se priveste pe sine si dincolo de, intelegand, in sfarsit...

Cand am inceput sa fotografiez nu stiam ce am sa vad. Cand am inceput sa fiu fotografiata stiam doar ce vreau sa spun. Fara cuvinte. Stiind cumva ca imaginea va condensa esenta din cele o mie de cuvinte intr-o clipa de constientizare.

In imaginea asta sunt eu, in relatie cu propriul copil interior. O clipa dintr-o secventa de relatie pasionala, cu iubire si ura, cu acceptare, respingere si iar acceptare. Evident, secventa cu final fericit. Ne-am regasit si ne-am impacat, inchegandu-ne autonomia si pastrand intimitatea. Ei, da, nu doar cu un simplu click, dar n-a fost nevoie de prea multe...


sâmbătă, 24 ianuarie 2015

Ora



,,sarbatoarea e incununarea pregatirilor de sarbatoare" / A de Saint-Exupery

O dată pe saptamana sau, uneori la două săptămâni, într-o o zi anume şi la o oră anume emoţiile mele se adună toate la suprafaţă. Unele dintre ele urmează să se exprime. De cele mai multe ori nu ştiu nici eu şi nici ele care sunt emotiile carevor avea întâietate. Cu câteva zile înainte toate se zbat şi se agită, iar eu încerc să le traduc în cuvinte, să le aşez unele lângă altele, cu legături, amintiri şi dovezi. Le explic că dacă mă lasă să le aşez în ordine, pot să le scot la suprafaţă pe toate. Doar să aibă răbdare să le scutur, să le îmbrac frumos pentru vizită. Unele aşteaptă, răbdătoare, de mulţi ani. Altele rup totul în jur. Nu eram decat eu în jurul lor, şi eu nu le mai ajung.

În ziua aceea, undeva/cândva, între după-amiază şi seară mă pregătesc să urc dealul. E linişte peste tot, nimeni în jurul meu din momentul în care închid usa şi momentul în care am ajuns şi sun la uşă. Drumul începe într-o grădină, se continuă pe străzile dintr-un cartier liniştit, trece printr-un parc, pe lângă o biserică mică-mică şi pe lângă o fântână secată, inutil păzită de patru broaşte verzi.Uneori pe alei se prelinge câte o pisică. Ma opresc si imi trec mainile prin blana ei.

De cele mai multe ori am timp să mă plimb puţin şi prin parc. E pustiu, şi chiar dacă uneori mai sunt câteva persoane, nu le aud. Alteori trec pe lângă parc, ocolesc biserica si aleg cealaltă intrare, doar pentru plăcerea de a vedea lumina aprinsă la ferestre. Atunci mi se pare că timpul se opreşte o clipă şi las să mă pătrundă bucuria. Clipa aceea mă umple atât de tare, încât nici emoţiile de la suprafaţă nu mai au nimic de zis. ,,Ce te aduce aici?” ,,Nimic, doar am văzut lumină la tine şi am intrat”. Totul e aşa cun trebuie să fie.

Aş putea să merg o staţie cu autobuzul, dar nu mă ajută cu mult. Aleg să merg pe jos, e drumul cel mai scurt – o jumătate de oră în ritm de plimbare, respiraţia sincronizată cu mersul, fiecare pas adâncindu-mi transa. Ieri am privit îndelung ceaţa şi picăturile de apă de pe crengi. Totul simplu, aproape perfect. Doar pentru că am ajuns aproape, la câţiva paşi şi câteva clipe distanţă de vârf. Aş putea să mă opresc şi aici, cu un pas înainte, să nu merg până la capăt, e atat de bine... dar emoţiile care acum sunt doar obosite de aşteptare şi-ar relua asaltul cu forţe sporite. Clipele de graţie trăite sunt doar împrumutate din cele care urmează, ca să mă ajute să fac ultimul pas.

După ce sun şi intru am câteva minute să mă reobişnuiesc cu lumea în care tocmai am intrat. Camera e vie şi atâta timp cât sunt doar eu în ea nu încetează să mă uimească. Nu se schimbă aproape nimic, dar totul e diferit. Nuanţe noi, moduri noi de a mă raporta la spaţiu. Stare de siguranţă trăită cu intensitate. Bucuria creşte cu violenţă, inundându-mă fără să mă rupă. Apoi ora începe.


joi, 8 ianuarie 2015

metamorfoze. metEMOrfoze. un fluture e o omida care a facut psihoterapie.



am gasit poza si afirmatia si mi-au placut. pentru ca am fost intotdeauna fascinata de ideea de metamorfoza. si de orice transformare mai mult sau mai putin completa la care am fost martora macar o clipa.
doar ca psihoterapia poate sa para ciudata aici, inserata intr-un proces firesc si natural. toti fluturii se formeaza din omizi si nimeni nu-i asista in treaba asta, ma rog, cu exceptia fluturilor de matase. iar fluturii de matase asistati nu mai ajung sa traiasca in starea de fluturi pentru ca ii crestem pentru firul de matase, si nu pentru zbor.

am vrut sa inteleg mai bine, sa-mi amintesc ce inseamna si am deschis manualul de zoologie – un manual vechi de peste o suta de ani, in care descrierea metamorfozei are un pic de vraja – din culoarea paginii, din limbaj – o vraja care te poate ajuta sa treci mai usor la metafora. bine, l-am ales si pentru ca intimitatile astea nu le-am gasit in manuale mai noi,

si am incercat sa-mi imaginez toate aceste transformari traite constient, sa-mi imaginez ca le simt in corpul meu -  si da, da, sustin ca psihoterapia e necesara.
o omida are o existenta de sine statatoare, o viata in care se deplaseaza, se hraneste, relationeaza, intr-un normal al ei, normalitate care e de fapt a altor specii. ar putea face asta pe  in continuare doar ca in interiorul ei, la un moment dat ceva incepe sa moara. nu stie ce, cum, de ce, dar presupun ca simte ceva. si copiii simt dureri de crestere cand cresc prea brusc si nu inteleg ce se petrece cu corpul lor.  in corpul omizii, apoi al crisalidei aproape totul moare si renaste.

oare cum ar fi sa traiesti asta constient, simtind cum ceea ce considerai a fi ,,trupul’’ tau se descompune treptat si in locul lui apare altceva, atat de diferit incat n-ai idee ce sa faci cu el?
cum e cand, adult fiind, si considerand ca traiesti o viata normala incepi sa simti ca ceva ce parea foarte firesc – obisnuinte, convingeri, valori – incepe sa moara treptat si in loc apare ceva ciudat ce nu se potriveste nici cu trecutul, nici cu prezentul?
si sunt stari in care nu te recunosti, pe care nu le poti controla, orice miscare ai face doare ca naiba. nimic in jur nu ti se mai potriveste, nimic nu mai e suportabil, te inchizi, te izolezi, doar ca schimbarea continua, moarte devine un proces indelungat, si nu ai nici cea mai vaga idee cum o poti opri, cum te poti opri.

in aceste conditii, alegerea starii de inconstienta pare imperios necesara. operatiile se fac cu anestezie generala. dar ce privilegiu sa poti asista treaz la tot ce ti se petrece... iar cineva sa fie alaturi, dezinfectand, curatand, regland doza de anestezic astfel incat sa nu simti durerea, dar sa intelegi ce se petrece... si povestindu-ti despre zbor, si ajutandu-te treptat sa descoperi regulile de functionare ale noului trup in aceeasi lume, vazuta acum de sus...



duminică, 28 decembrie 2014

Ganduri vechi si uscate...

Zilele trecute am vizitat oraşul unde te-ai născut şi am cules câteva amintiri din copilăria ta. Într-un fel sau altul crezusem că ai fost bătrân dintotdeauna, până când, într-o zi, furat de amintiri, ne-ai povestit cum ai învăţat să zbori pe strada C. Am rămas uimit şi încântat. Detaliile care te umanizau mă făceau fericit. Îmi aduceau mai aproape speranţa că într-o zi acea lumină orbitoare pe care o bănuiam în mintea ta şi din care ne dăruiai jerbe de artificii se va trezi şi în mintea mea...
Aşa că am intrat în oraşul tău cu această amintire – de fapt amintirea unei amintiri care nu-mi aparţine, dar mă aducea mai aproape de mine, cel care mi-aş fi dorit să fiu. Am cumpărat o hartă, cu o strângere de inimă; e foarte posibil ca în timpul care a trecut, numele străzii să fi fost schimbat. Sau, poate strada însăşi să fi dispărut.
Două zile m-am plimbat degeaba. Mă rog, nu chiar degeaba, m-am plimbat prin oraşul vechi, am vizitat bisericile şi prăvăliile de dulciuri, cele mai bune din câte am mâncat vreodată. În cea de a treia zi, cercetând nişte hărţi vechi în biserica în care sfântul arăta cu un deget ameninţător spre clădirea care se ghicea dincolo de ziduri, am găsit-o! Şi o primă scînteie luminoasă mi-a trecut prin faţa ochilor. Oh, bucurie peste bucurie, deci degetul arăta chiar într-acolo... am alergat pe marginea serii până la capătul ei de sus.
M-am aşezat întâi pe un colţ de zid să mă odihnesc. Am privit îndelung strada, până când casele care o mărgineau s-au estompat. Din fericire era seară şi strada aproape goală. Aşa că nimeni nu m-a văzut când am început să alerg cu marginile hainei fluturând, şi cu scânteile luminând o clipă şi apoi stingându-se  în urma mea. Pentru câteva clipe chiar am crezut că am să zbor. Şi poate chiar am zburat...
Când mi-am revenit, în lumina rece a felinarului de deasupra mea începuse să ningă cu fulgi cenuşii. Prima zăpadă a anului. Capul mă durea îngrozitor, scânteile se stinseseră toate şi nici urmă de poveste pe nicăieri. Mi-am strâns haina pe lângă mine şi am plecat mai departe.
În oraşul în care se spusese că ai fi putut fi, nimeni n-a auzit de tine. Şi totuşi, o urmă am găsit. Un volum de vechime incertă care putea foarte bine să fie al tau. Pecetea ta, autor necunoscut. Anticarul nu voia să-l vândă. Nu mă întreba cum l-am obţinut. Am căutat un loc liniştit unde să-l citesc. Mi-am imaginat că îl citesc cu vocea ta, suna cât se poate de credibil. La un moment dat am tresărit şi au apărut câteva scântei: ale tale erau cuvintele, le-am recunoscut! Oh, şi cît de frustrat fusesem când le-am auzit prima dată...

,,in copilarie bomboanele-cuvinte nu sunt asa importante. atunci se mananca fructele-senzatii si prajiturile-emotii, care cresc mai aproape de pamant :)
copacul cu cuvinte e pentru adulti, dupa ce trece ,,ce", ,,de ce", chiar si ,,cum" si creste ,,pentru ce" si se ofileste ,,la ce bun"...”

Am savurat acum cuvintele ca pe bomboane. Doar că gustul îmi părea vechi şi prăfuit. Imaginile revenite din trecut au plutit în faţa mea o vreme: ochii care îţi sclipeau când vorbeai despre acele bomboane cu toate aromele; gestul hotărât al mâinilor când pronunţai ,,cum”… privirea încărcată de semniifcaţii pe care mi-ai aruncat-o câd ai rostit ,,la ce bun?” pentru că acel ,,la ce bun” era al meu, zădărnicia care mă încerca înainte să te cunosc şi care mă chinuie şi acum, după ce ai plecat…
Şi am plecat şi de acolo.

Între timp, până când te voi găsi, îmi scriu propria carte. Am să o scriu fără să recitesc nici un cuvânt din ea până la final, până când te voi găsi. Vezi, îmi las şi îţi las sufcient timp… şi atunci voi fi tare curios să aflu dacă sclipirile pe care le voi prinde şi le voi strivi pe hârtie vor fi ale mele sau tot ale tale. Voi folosi pentru scris acel timp secret pe care mi l-ai dezvăluit atunci când mi-ai dăruit primul calendar, zilele pătrate şi albe dintre luni. Între ieri şi azi a fost un astfel de timp. Azi încep.

miercuri, 24 decembrie 2014

doua mii paispe, decembrie. varianta oficiala.

M-a provocat facebook la retrospectiva anului mai devreme decat de obicei... de ce nu? Si ce daca in saptamana ramasa se poate schimba totul? Am privit cu un pic de curiozitate pozele alese. Da, sunt momente importante din viata mea, dar nu esentiale. Ceea ce a fost mai important n-a avut cum sa fie fotografiat. Ce bine si ce pacat…

Cei doi oameni care mi-au marcat finalul lui 2013 si-au continuat actiunea. Cu ajutorul lor mi-am mentinut echilibrul intre mitologie si realitate, fascinatia pentru adancuri si exersarea de tehnici specifice pentru ridicarea la suprafata. Fiecare a jucat pe rand rolul recuperatorului si m-a ajutat sa cresc inca putin.

In martie, dupa reluarea ritualului Dochiei am avut curajul si norocul sa imi scot efectiv cojoacele. Ei, da, cate unul, incet-incet… in fata focului. Pentru ca da, cineva m-a asteptat in fata focului cel in jurul caruia ma tot invartisem in anii din urma. Despre asta nu se poate povesti. Pentru simplul motiv ca in spatiul magic in care ma dezbrac – cuvant cu cuvant, o emotie dupa alta, pentru a lasa la suprafata sectiuni fine din geologia personala – nu se aplica legile logicii si ale memoriei din starea de veghe… cuvintele inseamna altceva, si ceea ce spui e ceea ce vrei sa spui cu adevarat, dar nu stii cum. Si se intampla totusi.
Si continui sa o fac, uneori cu gratie, alteori impiedicandu-ma; si am inceput treptat sa trec si de partea cealalta, in rolul celui care face focul…

In vara am mai obtinut un dreptunghi de carton care imi confirma ca stiu sa fac focul. De data asta l-am luat in serios si dupa ce am zis ca nu, eu in nici un caz nu, am inceput sa ma joc cu copiii, incepand sa inteleg de ce nu voiam. Nici unul dintre noi nu a avut de suferit.

Daca ar fi sa aleg ziua cea mai fericita a anului ar fi una de vara, in care am petrecut cateva ore pe o plaja, doar eu, Mikka si un caine. Si o carte. Libertate, fericire, joaca, joc. Toata plaja, toata marea numai pentru noi.

Cea mai importanta miscare interioara? Sinteza intre terapie, povesti si margele. Consacrata in final intr-un hrisov virtual al imparatiei…  mai multe despre asta urmeaza pe blogul de margele…

Cea mai mare provovare? Sa dau ceea ce inca nu am. Sa am incredere in a cere pentru a da, pentru ca cei care astepta de la mine merita ceea ce le-am promis, chiar daca platesc asta cu zvarcoliri pe canapeaua din fata focului si cu eforturi de vointa de care nu m-as fi crezut capabila…


Cel mai mare dar primit? Un spatiu in care sa-mi eliberez focul interior… si care va deveni sediul Mentalservice – cea mai mare realizare a anului viitor. Care va sa vina…

vineri, 7 noiembrie 2014

...dar asta e o alta poveste.

Te-am chemat să-mi spui o poveste. Şi să mă ţii de mână până când se termină, şi vreau să mi-o spui frumos, şi să ai răbdare să adorm măcar o dată înaintea ta. Măcar de astă dată.

Mă priveşti lung, perplex şi îmi iei mâna. Mâna ta e mai rece decât a mea şi tremură mai tare.  Eu zâmbesc. Tu îmi eviţi privirea, apoi îţi dai seama că nu are rost şi îţi readuci ochii în ochii mei.

M-ai întrebat cât timp mai am. Nu prea mai am şi am mai pierdut din el până să ma hotarasc să te chem. Credeam că mai am măcar o carte în mânecă, dar când am privit-o, mi-am dat seama că era doar ea,  arcana fără nume. Şi atunci te-am sunat. De ce pe tine? Pentru că tu m-ai ţinut de mână şi când am intrat în poveste, chiar dacă nu ştiai că e povestea mea. Şi te-am chemat să închizi tot tu cercul, aşa mi se pare corect.

E adevărat, şi chipurile altora se suprapun peste al tău. Cu câteva nopţi în urmă am visat un alt om drag, tot povestitor ca şi tine. Doar că spre sfârşitul visului, imaginea ta s-a suprapus peste a lui şi am înţeles că încă n-am plecat din Oraşul de Jad. Acum voi pleca şi certitudinea asta îmi permite să îţi cer ceea ce nu ţi-am mai cerut de multă vreme. Spune-mi o poveste.

Eziţi, pentru că nu ştii ce să-mi spui. Toate poveştile pe care mi le-ai spus până acum erau despre tine iar eu am intrat fascinată în ele pentru că mă recunoşteam în perosnajele secundare. Uneori chiar mă identificam cu tine, şi mă retrăgeam cu un pas, pentru că era povestea ta, iar tu erai tu şi nimeni altcineva, eroul care îşi străbătea victorios propriul drum.

Poate că acum ţi se pare că ar trebui să-mi spui o poveste despre mine. Nu, n-ar mai avea haz şi nu mai am timp sa incerc ceva nou. Vreau tot o poveste de-a ta în care eu să mă simt mică şi ocrotită, pe care eu ascultând-o să îmi doresc să fiu asemenea ţie şi să mi se pară că am timp pentru asta.
Vreau înapoi timpul în care credeam în Vrăjitorul din Oz, mă vreau pe mine cea de atunci, descoperind magia şi magicianul, jucându-mă de-a tu.

Tu să îmi povesteşti iar eu să fac din când în când stop-cadru în poveste, să-ţi spun tot ce simt ascultând-o, ascultându-te. Tu să spui cuvinte mari şi abstracte, iar eu să le traduc în atingerile nisipului, mirosul luptelor din deşert, caldura soarelui şi gustul vinului şi al prăjiturelelor in forma de lună, cântecul marii ploai, toate purtând amprenta inconfundabilă a jadului. Vreau să retrăiesc într-o oră pe celelalte o mie pe care n-am avut timp să le închei.

Deschid ochii şi te privesc. Nu mai simt atingerea mâinii tale, dar e ok, pentru că oricum n-avem o amintire despre ea. Doar mintea mea o atingea uneori pe a ta şi dansa în jurul ei.
Spune-mi, spune-mi povestea. De fapt nici nu vreau să înţeleg cuvinte, ci vreau doar să intru în acea stare de atentie îndreptată în acelaşi timp înăuntru şi în afară, în care mintea ta o atinge pe a mea, firesc şi natural, în ritmul cel mai potrivit.

Când ai început, în sfârşit, să spui povestea am închis ochii ca să te văd mai bine şi chipul tău s-a acoperit de celelalte chipuri.
Au trecut prin faţa ochilor mei închişi valuri şi dune, am trecut prin porţi şi pe sub bolţi, am urcat în turnuri şi m-am prăbuşit o dată cu ele, în timp ce întindeam mâinile spre stele.
Mâinile tale m-au prins, m-au rostogolit între palme şi m-au aruncat cu forţă spre turla bisericii. M-am spart în mii de mici cioburi strălucitoare. O parte au rămas între stele, iar restul au căzut la picioarele tale, închegându-se într-un singur cuvânt: ŞTIU.
Ştiu, răspunsul la acel ŞTIU al tău pe care mi l-ai spus cândva, înlocuindu-mi întreaga frică, umplând întreg spaţiul minţii mele însetate şi înfometate. Iti raspund abia acum, iti multumesc abia acum...

Într-un târziu, am deschis din nou ochii şi am privit silueta ta îndepărtându-se până când a devenit un mic punct luminos, cât o stea. Eu nu plecasem încă. Doar te lăsasem pe tine să pleci. Nu mai aveam nevoie de tine şi voiam să ştii asta. Mai era o clipă până la plecarea mea într-o altă poveste. Una semănând, totuşi, destul de mult cu a ta...


duminică, 27 iulie 2014

chronostalgia de la miercuri fara un sfert, luna urmatoare

marti oamenii sunt sparti, miercuri, oamenii sunt cercuri... iti amintesti povestea? de data asta nu va fi chiar intre marti si miercuri, poate sa fie doar miercuri la o ora distanta, cat sa avem timp sa mutam spatiile pentru ca cei de dinainte si cei de dupa sa nu-si vada urmele.
poate ca eu am sa intru si am sa inspir profund, gustand o molecula doua-ramase, apoi am sa deschid larg geamurile si am sa expir, pentru ca trebuie sa intru in noua ora, in noua era fara amintiri, fara sentimente si fara resentimente - in bulele spatio-temporale fragile, ca niste baloane de sapun ale celor ce-si vor trage scaunele mai aproape sau mai departe de mine.
sau poate ca tu ai sa vii dupa mine, iar eu voi avea grija ca umbra niciunui cal verde care a alergat pe toti peretii sa nu umbreasca vorbele de dupa, ingreunand pronuntia.
si e atata alb, ca nu se poate altfel. 

marți, 24 iunie 2014

Vraji si vrajeli de vara.

Ritualul pare sa fi inceput. Ramurile dudului se zbat, grele de dude coapte si de vrabii. Si de cesti, pe care le poarta mandru vara si iarna.O  vrabie mananca dintr-o duda mare si grasa, prea mare pentru ciocul ei mic. 
Gazda vrea o vraja prin care sa dispara dudele. O inteleg dupa ce dudul ne bombardeaza cu fructele coapte, zemoase si pline de suc violet. Protestam putin, si el opreste bombardamentul, trimitandu-ne apoi cateva omizi pufoase.
Eu vreau o vraja care, in ciuda minunatelor prajituri oferite de gazde, sa ma ajute sa mananc numai cat o vrabiuta... si sa am gratia si precizia ei...
Iata cum se face: se culege o duda mare si grasa de pe ramul de unde tocmai si-a luat zborul vrabia. Se priveste cu admiratie si respect pentru frumusetea ei debordanta si pentru culoarea pe care o lasa pe degete, pe masa si pe servetel. Se degusta lent privind in acelasi timp o vrabie pe sub gene si miscand genele in ritmul aripioarelor ei... 
Se constientizeaza intens gustul, culorile, freamatul frunzelor si al vrabiilor... O fi gata? 
Apoi mai iau o gura de limonada si astept fetele impreuna cu care voi scrie vrajile si vrajelile. 

duminică, 1 iunie 2014

o bataie de inima din 168. apoi una din 336. cu pauze.


Ma uit in oglinda si vad Cordonul de Argint, subtire, cum sustine Marea de Ceatza care ma invaluie precum lichidul amniotic.
La lumina si caldura focului, dincolo Marea de Ceatza infloresc orhidee atat de mari incat se pot vedea de la fereastra. Sau chiar de la coltul strazii, depinde de perdele. Privesc in foc si privesc prin foc. 
Imi arcuiesc Cordonul de Argint ca pe o undita cu care pescuiesc pretioasele cuvinte din locul de alaturi de foc. Dupa ce le prind, ma invelesc cu ele si le las sa ma patrunda pana se contopesc cu dialogul meu interior. Da, am stiut dintotdeauna ca asa e. Doar ca am avut nevoie sa vad si sa aud toate acestea reflectate in foc ca sa imi amintesc, si sa-mi construiesc culoare stabile prin Marea de Ceatza in care inoata orhidee.

168 - numarul de ore dintr-o saptamana.

joi, 8 mai 2014

dulceata serii

cafeaua cu lapte si prajitura mea s-au terminat de mult. mi-e aproape somn, dulce si el. dar nu dorm inca.
pe masa intunecata, alaturi de cana si farfurioara goala mai sunt  un ceai si o cafea. ceaiul putin indulcit, cafeaua amara.
langa ele, degetele dau dulceata vorbelor din jur. degetele ei, cu petale roz in varf, framanta un pliculet cu miere. degetele lui, mai brune si cu aroma de tutun se joaca in acelasi ritm cu cele doua pliculete de zahar, brune si ele.
si tot ceea ce n-a ajuns in ceaiul si cafeaua de pe masa pluteste acum in lumina blanda a serii, inconjurand cu sfiala, dar si cu gratie vorbele. iar vorbele se impletesc pana cand povestea patrunde prelung in lumea reala, inlocuind-o inca o data. 

marți, 8 aprilie 2014

puzzle

mi-am pastrat aici o parte din frunzele cazute toamna sau primavara sau oricand, si din cand in cand, dintre pagini mai cade cate una. ma uit la marginile ei si alta pare sa se potriveasca perfect acolo, ca si cand s-ar fi rupt in mod repetat de pe aceeasi ramura, in aceeasi clipa, in clipe diferite sau in vieti diferite.
si de cate ori scutur cartea de praf, vrand sa mai citesc ceva inainte de a o pune la loc, frunzele se aseaza altfel, si de fiecare aceea e conexiunea reala si cea mai plina de sens intre parte si parte, fara a putea sa fac saltul prin care sa am acces la intreaga imagine.
si ma recitesc in toate felurile, intelegand inca si inca, si inca putin si aproape deloc. si atunci, de ciuda, mai cad niste frunze iar eu alerg si le prind repede, scriu data pe ele si le pun intre foile cartilor. cele pe care inca nu le-am scris. 

duminică, 30 martie 2014

zbor de luna noua cu boboc de trandafir si scoica



ne-am asezat de jur imprejurul unui spatiu luminos, in care lumina nu intrase inca. a intrat si ea mai apoi, cu fosnet de frunze, fluturari de petale, de aripi si rasete ascunse pe jumatate, aratate pe de-a-ntregul. si a scuturat Calea Lactee si a asezat lumea in centru, in miniatura, cu toate lucrurile si fiintele, elementele si emotiile, in ordinea universala pe care ne-a tradus-o apoi, pentru fiecare, ca sa ne putem structura dezordinea personala.
si ne-am umplut mainile cu praf de stele si comete, cu lumina si culori, cu texturi si cioburi din jocul spart de-a realitatea. si le-am asezat pe toate in spatiul nostru personal, lipindu-le intre ele cu cuvintele povestii care venea peste noi lin, cu valurile oglinzilor interioare imblanzite.
apoi ne-am construit fiecare propriul univers, in oglinda, cu negandiri si razgandiri, cu munti si cu mari, cu expeditii repetate pana in centrul lumii si inapoi, pentru  mai duce/aduce cate o piatra, cate o floare, cate o primavara, cate o iarna...
iar cand toate lumile au fost puse pe orbite, am dansat in jurul lor pentru a intelege rotatia si revolutia propriului pamant, propriului foc, propriilor ape si a aerului din noi si dintre noi. si le-am cunoscut si recunoscut, sau ni le-am imaginat si ne-am asigurat reciproc ca ne vedem si ne privim.
ne-am asezat din nou in jurul centrului si atunci a inceput inca un dans, fire de lumina venind din centru in valuri, rasucindu-ne pe fiecare si legandu-ne unii de altii. 
am prins cate un fir si am inceput sa-l rasucim, aruncand capatul de la unii la altii. si pentru a-i da greutate, in momentul in care lumina a ajuns la noi, am trimis-o mai departe infasurata in jurul cate unei stele din propria constelatie, spunand celuilalt ceea ce aveam nevoie sa auzim noi insine: tine o stea cu cheie sa-ti descui marea, uite o o stea cu scoica sa-ti sustii floarea... si ne-am ascultat si ne-am inteles. 
si in cele din urma, cu ochii plini si inimile pline, am lasat universul sa revina din nou in miracolul originar, iar noi am plecat fiecare cu cate o stea in buzunar. 

vineri, 21 martie 2014

Albastru gol


luni, 10 martie 2014

ultima baba

pentru zilele care au trecut, mi-am propus reluarea proeictului mai vechi, de scuturat cojoacele. de aici si aberatiile din ultimele postari.
a fost mai simplu la inceput, cele de la suprafata imi erau destul de cunoscute. ca sa le recunosc pe cele de dedesubt, am luat teoria la recitit. adica ce sunt si la ce folosesc mecanismele de aparare. oh, cat de folositoare... o data numite, cojoacele nu s-au lasat scoase, ci s-au strans mai tare in jurul meu. am tremurat cu ele cu tot si mi-am citit lectiile de la distanta.
si mi-am amintit ca, de fapt, Dochia a murit de frig, crezand in soarele de martie. da, a putut urca drumul, simtindu-se pentru o vreme mai usoara. doar ca  n-a stiut sa se opreasca la timp, n-a simtit frigul. 
am pornit si eu pe drumul catre soare, cale lunga. ramane de vazut la vara cum va fi. se spune ca va fi cea mai fierbinte vara din ultimii ani.