cu sufletul in oglinda

ne-am adunat in cerc si ne-am asezat.

era necesar, pentru ca ceea ce urma, desi doar o imagine si cateva cuvinte, urma sa ne zdruncine puternic niste pietre de pe suflet. da, doare. doare deja doar cand ne gandim. ne tinem aproape unii de altii, evitand sa ne privim, dar stiind ca vom trece impreuna prin asta.

fiecare, cu privirea intoarsa in interior, isi cauta ranile prost cicatrizate in jurul pietrelor.

oglinda trece din mana in mana. mana o ridica si o apropie tematoare de fata, iar vocea cauta in adanc piatra.

o rupe si o arunca in oglinda cu putere, cautand sa transforme emotiile in imagini, care apoi se vor sterge.

apoi, lasa oglinda jos si isi netezeste marginile rupte ale vechii cicatrici.

urmatorul ia cu teama sau cu curaj oglinda din care imaginea abia s-a evaporat, si arunca strigand propria piatra.

tacerea se strange in jurul fiecaruia, netezind repede efectele strigatului.

la un moment dat, mi se pare ca aud doar cu ochii.

oglinda se apropie de mine. mi-am gasit piatra, ranile si vorbele, dar acestea par sa nu mai aiba nici un sens...

ma privesc si nu ma recunosc. strig niste cuvinte pe care nu le aud si al caror sens nu il inteleg. ceva despre un vis. si despre altcineva care parea ca ar fi avut de-a face cu el...

las oglinda jos ca sa mearga mai departe. ma uit in jur la ceilalti fara sa ii vad.

ei par sa vada ceva cand se privesc. durerea se vede pe chipul lor...

ii privesc si eu indelung, si in momentul in care reincep sa ii vad, sufletul mi se inmoaie si mi se umple de dragoste... imi doresc sa ii imbratisez, sa le sterg lacrimile, sa ii legan in brate pana cand ar adormi...

fata de imaginea mea si propria piatra aruncata, in continuare nu am nici o reactie. a fost candva, in alt univers, in alta viata.

acum si aici, alta realitate si alt vis.