luni, 19 octombrie 2009

ceasurile din cana albastra

masor timpul cu cana.
un timp de cand pun apa la fiert si pana imi amintesc de ea...
inca un timp, de cand iau apa de pe foc si pun frunzele de ceai...
apoi, si asta trece mai repede si mai atent, strecor ceaiul si il pun pe masa de lucru sa se raceasca un pic...
scriu si din cand in cand imi mai incalzesc mainile in jurul canii...
iar in momentul in care ating marginea cestii cu buzele simt ca deja e rece...
cat sa fi trecut?
ma uit in fundul canii sa vad daca n-a scapat niste timp inauntru. niste minute facute praf si cateva grade Celsius pierdute. fundul canii rade de mine.
daca nu e foarte frig, beau ceaiul si asa. sau il las pana ma intorc, cand ma intorc dupa ce plec. ca sa nu-l abandonez imediat...
daca e frig, il privesc cu tristete si il dau la o parte. apoi pun din nou apa pe foc. nu sa-l stinga, ci sa fiarba. pentru urmatorul ceai, pe care vreau sa il beau simplu, fara minute si ore. ca l-ar face amar.
cred ca numai cana e de vina. in ceasca rosie, cu care beau ciocolata, n-am pierdut niciodata timp.

4 comentarii:

John Constantine spunea...

masor timpul cu rigla, dar, vai, e doar un punct :P
fundalul tau e o padure in mijlocul monit meu :) intradevar

ajnanina spunea...

John C,
tine bine de punctul ala, din el poti sa tragi linie cu creionul, cat poti de lunga...

da, am intrat in padure... vreau sa-mi regasesc iubitul :))

Amrita spunea...

cred ca frunzele de ceai au inghitit timpul, iar ceaiul a iesit perfect asa cu timpul inclus in ele,
...iar cine-l soarbe e mereu sau e deloc(in cana). Iubita-copac doar soarbe! :)

ajnanina spunea...

Amrita,
vaaai, si eu care am strecurat frunzele... :))