sunt clipe in care ne amintim mortile si renasterile.
imi amintesc de unele. de o clipa de curaj dupa o lunga perioada de lasitate, in care am protestat in fata lasitatii celuilalt. si am incheiat acea viata. marcata de lasitate.
nu, nu era a lui. a lui era doar oglinda.
o zi in care am intrezarit viata care va urma si mi-am dat seama ca era cazul sa o inchei pe cea in care murisem deja. nu, nu eram constienta nici de viata trecuta, nici de cea viitoare, ci doar de un lung moment in care parea ca nici macar bumerangul nu se mai intoarce.
apoi socul de a constata ca chiar se petrecuse, trecusem dincolo... fara sa stiu cum e.
.
aveau sa urmeze 33 de zile de ceatza. am sa scriu si despre cum am reinceput mai intai sa aud. apoi sa vad, lumini de seara.
dar deocamdata e / era ciudat.
aparent nu se petrecuse nimic. dar asta doar pentru ca mintea amortita se blocase intr-un prezent gol. proaspat golit? nu, doar proaspat constientizat, golul.
.
la moartea viitoare vreau sa fiu mult mai constienta, as avea mai multe de invatat. si mai repede. ziceam atunci. ei da, data urmatoare a fost mai simplu, pentru ca recunosteam tiparul. ruperea brusca dupa o perioada de crestere si aparenta inflorire. si dizolvarea trecutului, ca si cum n-ar fi fost.
.
si atunci, uimirea, abia ridicandu-se. chiar n-am invatat nimic? la ce bun o viata dupa alta, la ce bun sa cresti, sa fii, sa faci, sa ai, daca la final nu poti schimba?
.
si celalalt sarbatoreste azi.
