Teoria e excelentă...
Dar dacă barca e doar în mintea ta (sau poate în trecutul tău) și în mijlocul valurilor nu mai știi unde ți-e capul? Poate de picioare esti conștient, mai ales dacă le simți oboseala, dar nu poți garata că poți stabili poziția capului după ele...
În lupta cu vânturile, valurile, imaginea malului e foarte importantă. Când știi că aproape ai ajuns, apar reacții uneori greu de prevăzut. Poate ai risipit toată energia până atunci și nu ți-a mai rămas pentru ultimul salt. Poate ai sperat că ajuns lângă mal, cineva îți va întine mâna să te ajute să urci. E o posibilitate, probabilitatea nu e cine știe cât.
Sau poate că anticiparea fermității pământului sub picioare îți dă aripi. Și te înalți dintre ape cu entuziasm, sărutând pământul cu aripile.
Uneori, în mijlocul oceanului, mai apar mici insule pe care câte cineva te învață teorie despre ritmul potrivit al mișcărilor, despre respirația potrivită pentru a înainta... te oprești pentru a te odihni puțin și a vedea cum funcționează cei al căror echipament de înot și scufundare e mult prea scump față de posibilitățile tale. Îi admiri puțin, doar atât cât să poți demonstra că ești la curent cu noutățile în domeniu.
De la distanță delfinii și rechinii nu sunt ușor de deosebit. Iar insula unde se ține cursul despre discernământ e departe... și scoici oricum sunt puține pentru încă un curs... mai bine mai bagi un pic de viteză. Mai privești un pic cu regret în urmă... poate totuși era un delfin... sau o sirenă... oricum, nu puteai să riști.
Sunt momente în care ai nevoie să-ți refaci forțele; când apa e calmă te întinzi pe spate și plutești... ești doar tu și oceanul, tu și cerul, toți sunteți/suntem una... în momentele astea te întrebi dacă mai are vre-un sens călătoria pe care ai început-o... îți mai amintești când? și de ce?
Dar dacă barca e doar în mintea ta (sau poate în trecutul tău) și în mijlocul valurilor nu mai știi unde ți-e capul? Poate de picioare esti conștient, mai ales dacă le simți oboseala, dar nu poți garata că poți stabili poziția capului după ele...
În lupta cu vânturile, valurile, imaginea malului e foarte importantă. Când știi că aproape ai ajuns, apar reacții uneori greu de prevăzut. Poate ai risipit toată energia până atunci și nu ți-a mai rămas pentru ultimul salt. Poate ai sperat că ajuns lângă mal, cineva îți va întine mâna să te ajute să urci. E o posibilitate, probabilitatea nu e cine știe cât.
Sau poate că anticiparea fermității pământului sub picioare îți dă aripi. Și te înalți dintre ape cu entuziasm, sărutând pământul cu aripile.
Uneori, în mijlocul oceanului, mai apar mici insule pe care câte cineva te învață teorie despre ritmul potrivit al mișcărilor, despre respirația potrivită pentru a înainta... te oprești pentru a te odihni puțin și a vedea cum funcționează cei al căror echipament de înot și scufundare e mult prea scump față de posibilitățile tale. Îi admiri puțin, doar atât cât să poți demonstra că ești la curent cu noutățile în domeniu.
De la distanță delfinii și rechinii nu sunt ușor de deosebit. Iar insula unde se ține cursul despre discernământ e departe... și scoici oricum sunt puține pentru încă un curs... mai bine mai bagi un pic de viteză. Mai privești un pic cu regret în urmă... poate totuși era un delfin... sau o sirenă... oricum, nu puteai să riști.
Sunt momente în care ai nevoie să-ți refaci forțele; când apa e calmă te întinzi pe spate și plutești... ești doar tu și oceanul, tu și cerul, toți sunteți/suntem una... în momentele astea te întrebi dacă mai are vre-un sens călătoria pe care ai început-o... îți mai amintești când? și de ce?
4 comentarii:
multumesc, ai dreptate; daca plutesc pe spate nu vad colacul - poa sa treaca si vaporul pe aproape si nu-l vad!...
cred ca varianta cu coach e cea mai potrivita, pentru instructor de inot e cam tarziu...
...simteam ca inaintez in ocean alaturi de tine. Multumesc ca m-ai lasat sa ma agat de sufltetul tau fara maini, cap si picioare si sa plutesc pentru 5 minute. Probabil ca daca ne-am da voie sa fim "barci" de care sa se agate cei din jur am construi impreuna o insula de oameni care nu mai trebuie sa mearga niciunde pentru ca ei, de fapt, nu aveau de ajuns la o insula ci aveau de construit una.
din dragoste de viata
dragostea de viata iti da maini si picioare, uneori chiar si cap... si iti faca sufletul mare, cat o barca sau cat o insula.
multumesc, atingerea da sufletului stabilitate si fixeaza insulele pe fundul marii
ohh,ce subiect magnific inotul,cei care cred ca inotul se poate invata se inseala amarnic,cu toate ca intr-o zi platind un profesor sau un prieten vor reusi sa traverseze inot un lac sau un bazin,dar acest lucru nu inseamna inot.Inotul este intalegere,respect si iubire de apa si un mod de a calatori in alt mediu,putini oameni inoata adevarat,respectand si iubind apa,nu profesorul te invata inotul ci apa,pana nu iubesti apa nu vei invata sa inoti cu adevarat,eu asa am facut,am iubit apa,am respectato si o respect si acuma,cand apa o sa-ti dvina aliat atunci ai realizat ceva magnific,la fel ca mersul pe jos mai intai te tarasti si pe urma mergi,alegi,sari,asemenea este si inotul,inainte de asta trebuie sa inveti sa plutesti,dar nu se poate invata se simnte,simntind plutirea faci primele miscari de deplasare dupa care treci la lucruri mi complexe,stiind ca poti sa plutesti in caz ca ai obosit,nu ca ceilalti inoata mecanic fara sa simnta acest lucru,esti in armonie totala cu apa.Vei vedea acest lucru mai ales pe lacuri mari si nu la bazine care oricat de mari sunt sunt minuscule ptr un inatator adevarat,cei care stiu si simnt inotul se avanta in larg,nu vor inota niciodata linga mal,in larg pot simnti si experimenta apa la adevarata valoare singuri ei si apa fara colac ,saltele sau alte carje fara de care ceilalti nu ies in apa........asa e si in viata.
Trimiteți un comentariu