duminică, 18 ianuarie 2009

despre oameni remarcabili

Aşa cum şi Mugur a fost inspirat de o discuţie să scrie despre Oamenii remarcabili din viaţa sa, şi pe mine m-a inspirat postarea lui să-mi amintesc despre Oamenii remarcabili din viaţa mea… am să vă povestesc despre doi dintre ei, cei mai cei…
Majoritatea au fost şi sunt profesori, instructori, traineri… nu e de mirare ca am luat-o şi eu pe calea asta. Ceea ce au avut şi au în comun cu toţii e faptul că umanitatea lor era evidentă, înaintea altor calităţi. Pam Brown zice: ,,Ne amintim mai degrabă Omul-profesor decât Profesorul-om”.
Mi-am ales profesia didactică după ce am cunoscut-o pe Regina din Mouseland (am mai povestit eu pe aici despre aventurile si re(ve)laţiile mele cu şoriceii, ei bine, acei şoricei ,,lucrau” în laboratorul ei). Deşi am mai avut profesori foarte buni şi excelenţi şi în liceu şi în facultate, până am cunoscut-o pe ea, deşi nu-mi era clar ce vreau să fac după terminarea facultăţii, credeam că voi face orice în afară de învăţământ. Mi s-ar fi părut îngrozitor să stau în faţa unor oameni care n-au nici o treabă cu ce vreau eu să le spun şi să încerc să-i conving. Dar cursurile ei, pe lângă faptul că erau fascinante, erau perfect naturale, făcând relaţia profesor-student o relaţie de la om la om, bazată pe respect şi dragoste. Da. Dragoste, pentru că mi se părea că femeia aceea poate înţelege şi iubi pe toată lumea. Iar dragostea ei se baza pe o profundă cunoaştere şi înţelegere a naturii umane. În jurul ei, animalele şi copiii, apoi noi, alături şi printre ei. Am mers la cursurile ei mai mulţi ani la rând, mi-am petrecut o vară în laboratorul ei şi am hotărât că voi preda şi eu tot aşa. Şi aşa am făcut, o vreme…
Apoi, a urmat o perioadă mai puţin luminată, şi acum vre-o patru ani am cunoscut un alt om remarcabil.
După o perioada oarecare de autocompătimire, în care nu vedeam altceva decât propria-mi dezordine interioară m-am trezit căutând. Nu prea ştiam ce, şi nu aveam nici cea mai vagă idee cum. Nu îmi doream ceva anume, voiam doar să mă trezesc, şi în acelaşi timp mă temeam de asta. În ultimele ore ale somnului mă rugam să-mi fie arătat pasul următor.
Şi paşii m-au condus în faţa afişului colorat al unei conferinţe, cu o oră înainte de începerea acesteia. În fond, de ce nu, oricum ceva mai bun nu aveam de făcut... Am ajuns mai devreme, mi-am luat bilet şi m-am aşezat. Cei din jurul meu păreu la fel de adormiţi ca şi mine, la prima vedere nu-mi inspirau încredere... Voiam să plec... şi atunci a început să vorbească.
Ochii mi se deschideau singuri, ceea ce vedeam şi auzeam începea treptat să capete formă, structură şi sens. Cei din jurul meu priveau, ascultau şi înţelegeau. Acum şi ei arătau ca nişte oameni treji, conştienţi şi interesaţi. In dialogurile cu sala, toate întrebările căpătau răspunsuri, iar acele răspunsuri păreau cele mai potrivite. După multă vreme, simţeam că mă trezesc.
Pe atunci îl numeam Magicianul. Mi-am dorit din tot sufletul să învăţ şi eu magia aceea. Şi m-a învăţat destule. Aş fi vrut şi mai mult, mai mult… mi se părea că ajunsă la nivelul lui mi-aş răspunde la toate întrebările care pe el îl făceau să zâmbească. La un moment dat mi-am dat seama că am răspunsurile şi la nivelul meu, doar că nu le vreau.
Apoi am oscilat o vreme între speranţă şi teama de răspunsuri. Am avut răbdare, n-am avut de ales, am crescut şi m-am dezvoltat.
O altă oscilaţie a fost ,,Învaţă ceea ce ştie magicianul şi nu ţi se va mai părea magie” (Richard Bach). Mi se părea că atunci când voi ajunge să ştiu şi să înţeleg tot ceea ce îmi doresc să ştiu şi să înţeleg, viaţa şi-ar fi pierdut din farmec. Din fericire, magie e destulă, orice nivel aş atinge acum sau altcândva, mai sunt încă multe deasupra.
Din mulţimea de oameni care mi-au marcat drumul dezvoltării personale aş mai putea aminti oricând, oricâţi. Dar pe aceştia doi îi consider Maeştrii mei după tiparul cărora mi-am modelat şi şlefuit o parte din colţuri. Mai am destule colţuri, sunt încă departe de ceea ce aş putea fi. Nu sunt încă un diamant, sau nu sunt (încă) o prinţesă… dar ce broască meseriaşă sunt!

2 comentarii:

Mugur spunea...

te-ai gandit daca nu cumva chiar esti un diamant ascuns sub un strat de tarana? si, cand dai la o parte acest strat, vei straluci in toata splendoarea ta.

ajnanina spunea...

oo, multumesc.
nu sunt diamant. nu inca. si nu doar tarana e deasupra, ar fi simplu, cu matura e usor de dat :) ci e de lucru la slefuit.
e de munca, dar in momentul in care am ales constient calea dezvoltarii personale am stiut ca trebuie sa o fac.
mai trebuie doar sa o fac.