Am invatat sa iubesc animalele de la unii ca el. Ma asteptau dimineata atarnati de barele cutiei. Imi trecem mana pe deasupra lor sa le simt boticurile pufoase si mici. Nu muscau, nu invatasera inca, si nu le dadea prin minte.
Mi-ar fi placut sa-i hranesc atunci, dar nu puteam; trebuia sa ii pun mai intai la lucru. Treaba lor era sa invete drumuri din ce in ce mai scurte prin labirinturi din ce in ce mai fanteziste; uneori ramaneam uimita, alteori strategiile lor ma induiosau. S-a creat repede o legatura destul de puternica, chiar daca nu prea comunicam: eu doar le dadeam tema iar ei se straduiau sa o faca. Nu stiu daca li se parea interesant sau enervant, dar erau motivati: la capatul traseului ii astepta un vas cu paine muiata in lapte. In vara aceea am mancat si eu destul de des acest fel de mancare, imi faceau pofta.
Dupa perioada de lucru cu ei, orice animal parea un frate mai mic al meu (expresia ii apartine unui bun prieten). Aparent, comportamentul meu fatza de animale nu se schimbase cu nimic. Totusi, in vara aceea, pentru prima data un caine m-a ales ca prietena si m-a invatat un anumit aspect al atasamentului.
Ce s-a petrecut mai tarziu cu soriceii? Ei bine, au avut soarta oricarui animal de laborator... La incheiere am asistat doar, pe atunci nu credeam ca exista alte optiuni, apoi am devenit vegetariana. Pentru o lunga vreme.
Mi-am amintit de ei si de ,,dragostea" acelei veri, dupa o discutie cu Crina si dupa un post al Klarei. La povesti voi trece cateva idei din jurnalul acelei veri, scris din punctul lor de vedere.
Care erau emotiile de aici? Pai cele cu editie limitata (inca): dragoste, recunostinta...
Iar soricelul victorios am fost eu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu