Anul trecut pe vremea asta, am început blogul ca proiect de dezvoltare emoţională. Am reuşit doar să mi le cunosc mai bine...
Aş fi vrut pe lângă asta, să-mi crească şi autocontrolul emoţional, da până acolo se pare că mai e. Şi, eventual şi alte calităţi şi competenţe de prin zona asta.
Emoţiile le-am trăit pe toate, şi cele numite şi cele-fără-de-nume, bune şi rele. La diferite intensităţi. De un maximum de fericire îmi amintesc în martie, şi de un minimum tot pe atunci. Nu simultan, la vre-o trei săptămâni unul de altul. Un moment de 0, de maximă nesimţire l-am înregistrat de curând, când m-am trezit cu un câine (mamă furioasă) atârnat de tivul pantalonilor mei şi mi-am dat seama că nu am avut nici un fel de frică sau furie, fireşti în acele clipe, ci doar scheme logice de reacţie. Reacţii oricum, încetinite; ale mele, că ale câinelui au fost prompte şi naturale. Nu am înregistrat daune personale, cu pantalonii nu mă identific... iar câinele e ok.
Îmi propusesem ca la finalul proiectului să şterg blogul... da bine că n-am spus la nimeni asta... pentru că în ultimele zile mi-am descoperit cititori neaşteptaţi şi curioşi... la început am fost puţin frustrată când am aflat că m-au citit aproape tot anul. Pentru că mi-ar fi prins bine să ştiu mai devreme şi mi-ar fi ţinut de cald oarece comentarii. Pe de altă parte n-am nici un drept să pretind asta, şi eu citesc bloguri unde nu comentez... din diverse motive... fie mi se pare frumos dar diferit, fie îmi zic că n-are rost să mă bag în sufletul omului şi să-mi dau cu părerea, trecând de pragul ecranului...
La început aveam speranţa secretă că prietenii vor citi şi mă bucuram de un plus de comunicare. Apoi, am descoperit eu treptat zone compatibile pe harta blogosferei, am început să-mi dau cu părerea pe la unul, pe la altul şi curând m-am trezit că intru mult mai des să văd ce mai fac alţii decât să scriu ce mai fac (mă rog, la ce mă mai emoţionez) eu. Apoi am mai început alte bloguri, cu alte proiecte: poveştile, coachingul...
Pe acesta îl voi continua, cu aceeaşi temă. După emoţiile surprinzător potrivite cu istoria mea personală din calendarul de inteligenţă emoţională (vezi colţul din stânga sus) acum, emoţii liber alese, sau, mai bine zis, liber identificate. Termen – până când mi-o creşte (dramatic, vorba cuiva) autocontrolul. Autocontrol real, nu reprimare. Adică să mă plimb în voia mea prin toate sectoarele de toate culorile.
În 2008, ţinându-mă după calendar, ideea era de a posta măcar câteva vorbe săptămânal în legătură cu emoţia ,,sărbătorită” în săptămâna respectivă. Aşa am constatat câteva sincronicităţi fantastice între ce scria în calendar şi istoria mea personală. Şi doar nu mă uitam înainte...
Anul acesta, pentru că am primit un calendar care sprijină un alt proiect, emotiile vor fi tratate aici la liber. Comparaţiile care vor apărea pe parcurs mi le doresc cât mai obiective... atâta cât se poate vorbi despre obiectivitate atunci când e vorba despre emoţii.
În poză: Noul An cu ochii în tavan... într-una din sălile Clubului Mandala.
Aş fi vrut pe lângă asta, să-mi crească şi autocontrolul emoţional, da până acolo se pare că mai e. Şi, eventual şi alte calităţi şi competenţe de prin zona asta.
Emoţiile le-am trăit pe toate, şi cele numite şi cele-fără-de-nume, bune şi rele. La diferite intensităţi. De un maximum de fericire îmi amintesc în martie, şi de un minimum tot pe atunci. Nu simultan, la vre-o trei săptămâni unul de altul. Un moment de 0, de maximă nesimţire l-am înregistrat de curând, când m-am trezit cu un câine (mamă furioasă) atârnat de tivul pantalonilor mei şi mi-am dat seama că nu am avut nici un fel de frică sau furie, fireşti în acele clipe, ci doar scheme logice de reacţie. Reacţii oricum, încetinite; ale mele, că ale câinelui au fost prompte şi naturale. Nu am înregistrat daune personale, cu pantalonii nu mă identific... iar câinele e ok.
Îmi propusesem ca la finalul proiectului să şterg blogul... da bine că n-am spus la nimeni asta... pentru că în ultimele zile mi-am descoperit cititori neaşteptaţi şi curioşi... la început am fost puţin frustrată când am aflat că m-au citit aproape tot anul. Pentru că mi-ar fi prins bine să ştiu mai devreme şi mi-ar fi ţinut de cald oarece comentarii. Pe de altă parte n-am nici un drept să pretind asta, şi eu citesc bloguri unde nu comentez... din diverse motive... fie mi se pare frumos dar diferit, fie îmi zic că n-are rost să mă bag în sufletul omului şi să-mi dau cu părerea, trecând de pragul ecranului...
La început aveam speranţa secretă că prietenii vor citi şi mă bucuram de un plus de comunicare. Apoi, am descoperit eu treptat zone compatibile pe harta blogosferei, am început să-mi dau cu părerea pe la unul, pe la altul şi curând m-am trezit că intru mult mai des să văd ce mai fac alţii decât să scriu ce mai fac (mă rog, la ce mă mai emoţionez) eu. Apoi am mai început alte bloguri, cu alte proiecte: poveştile, coachingul...
Pe acesta îl voi continua, cu aceeaşi temă. După emoţiile surprinzător potrivite cu istoria mea personală din calendarul de inteligenţă emoţională (vezi colţul din stânga sus) acum, emoţii liber alese, sau, mai bine zis, liber identificate. Termen – până când mi-o creşte (dramatic, vorba cuiva) autocontrolul. Autocontrol real, nu reprimare. Adică să mă plimb în voia mea prin toate sectoarele de toate culorile.
În 2008, ţinându-mă după calendar, ideea era de a posta măcar câteva vorbe săptămânal în legătură cu emoţia ,,sărbătorită” în săptămâna respectivă. Aşa am constatat câteva sincronicităţi fantastice între ce scria în calendar şi istoria mea personală. Şi doar nu mă uitam înainte...
Anul acesta, pentru că am primit un calendar care sprijină un alt proiect, emotiile vor fi tratate aici la liber. Comparaţiile care vor apărea pe parcurs mi le doresc cât mai obiective... atâta cât se poate vorbi despre obiectivitate atunci când e vorba despre emoţii.
În poză: Noul An cu ochii în tavan... într-una din sălile Clubului Mandala.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu