poezia de vineri - Jacques Brel - Ne me quitte pas

Ne me quitte pas

Il faut oublier

Tout peut s'oublier

Qui s'enfuit déjà

Oublier le temps

Des malentendus

Et le temps perdu

A savoir comment

Oublier ces heures

Qui tuaient parfois

A coups de pourquoi

Le cœur du bonheur

Ne me quitte pas

Ne me quitte pas

Ne me quitte pas

Ne me quitte pas

.

Moi je t'offrirai

Des perles de pluie

Venues de pays

Où il ne pleut pas

Je creuserai la terre

Jusqu'après ma mort

Pour couvrir ton corps

D'or et de lumière

Je ferai un domaine

Où l'amour sera roi

Où l'amour sera loi

Où tu seras reine

Ne me quitte pas

Ne me quitte pas

Ne me quitte pas

Ne me quitte pas

Ne me quitte pas

.

Je t'inventerai

Des mots insensés

Que tu comprendras

Je te parlerai

De ces amants-là

Qui ont vu deux fois

Leurs cœurs s'embraser

Je te raconterai

L'histoire de ce roi

Mort de n'avoir pas

Pu te rencontrer

Ne me quitte pas

Ne me quitte pas

Ne me quitte pas

Ne me quitte pas

.

On a vu souvent

Rejaillir le feu

D'un ancien volcan

Qu'on croyait trop vieux

Il est paraît-il

Des terres brûlées

Donnant plus de blé

Qu'un meilleur avril

Et quand vient le soir

Pour qu'un ciel flamboie

Le rouge et le noir

Ne s'épousent-ils pas

Ne me quitte pas

Ne me quitte pas

Ne me quitte pas

Ne me quitte pas

.

Ne me quitte pas

Je ne vais plus pleurer

Je ne vais plus parler

Je me cacherai là

A te regarder

Danser et sourire

Et à t'écouter

Chanter et puis rire

Laisse-moi devenir

L'ombre de ton ombre

L'ombre de ta main

L'ombre de ton chien

Ne me quitte pas

Ne me quitte pas

Ne me quitte pas

Ne me quitte pas

nu e soare, dar e bine

cine poate sa creada ca e o imagine dintr-o zi ploioasa?

din inima copacului pulseaza soare prin ramurile mai groase sau mai subtiri pana in fiecare inima-frunza.

sub el, frunzele mele bat in aceeasi culoare.

vietile anterioare

sunt clipe in care ne amintim mortile si renasterile.

imi amintesc de unele. de o clipa de curaj dupa o lunga perioada de lasitate, in care am protestat in fata lasitatii celuilalt. si am incheiat acea viata. marcata de lasitate.

nu, nu era a lui. a lui era doar oglinda.

o zi in care am intrezarit viata care va urma si mi-am dat seama ca era cazul sa o inchei pe cea in care murisem deja. nu, nu eram constienta nici de viata trecuta, nici de cea viitoare, ci doar de un lung moment in care parea ca nici macar bumerangul nu se mai intoarce.

apoi socul de a constata ca chiar se petrecuse, trecusem dincolo... fara sa stiu cum e.

.

aveau sa urmeze 33 de zile de ceatza. am sa scriu si despre cum am reinceput mai intai sa aud. apoi sa vad, lumini de seara.

dar deocamdata e / era ciudat.

aparent nu se petrecuse nimic. dar asta doar pentru ca mintea amortita se blocase intr-un prezent gol. proaspat golit? nu, doar proaspat constientizat, golul.

.

la moartea viitoare vreau sa fiu mult mai constienta, as avea mai multe de invatat. si mai repede. ziceam atunci. ei da, data urmatoare a fost mai simplu, pentru ca recunosteam tiparul. ruperea brusca dupa o perioada de crestere si aparenta inflorire. si dizolvarea trecutului, ca si cum n-ar fi fost.

.

si atunci, uimirea, abia ridicandu-se. chiar n-am invatat nimic? la ce bun o viata dupa alta, la ce bun sa cresti, sa fii, sa faci, sa ai, daca la final nu poti schimba?

.

si celalalt sarbatoreste azi.

dulci sincronicitati

aseara am gasit capsuni confiate. intrasem doar dupa servetele, dar asta conta mai putin. surprizele sunt binevenite.

azi dimineata am fost impreuna cu amicul M sa facem poze la copacii din Gradina. inainte de a iesi din casa, am luat capsunile si niste ciocolata, sa avem dupa munca grea...

cum ne-am intalnit, M, inainte chiar de a-mi arata noul lui aparat foto, a scos din vastele sale buzunare niste ciocolatele cu capsuni si mi le-a intins. am ras, am glumit pe tema asta, am pozat, am mancat din dulciurile sincronizate. dupa ce ne-am terminat ,,munca", el a plecat iar eu m-am indreptat spre birou. ma asteptau doua fete frumoase, cu probleme de rezolvat. problemele lor erau rezolvate deja, dar ele nu stiau si venisera pregatite sa ma mituiasca. de obicei fac urat la faza asta, dar acum m-a apucat rasul si am primit: o cutie cu bomboane de ciocolata cu capsuni... :))

oare ce vrea sa-mi spuna Universul?

amintiri comune

amintirile comune sunt locurile si clipele cand ranile noastre s-au atins.
ne amintim pupilele dilatate ale celuilalt, extaz sau durere, aparent impartasite.
desprinderea, brusca, sau fir cu fir.
incercarea, tarzie, de a intelege. tristetea de a fi inteles, intr-un tarziu.
amintirile comune cuprind imagini, cele separate emotii.

uitarea e, insa, identica.

uneori, cate o teama...

ma deschid...

m-am copt si m-am rostogolit.
vanturile, valurile... adica doar ploaia.
simt ca explodez. am sa renunt la invelisul tzepos, oricum nu-mi tine de cald. vant si soare, acum. pamantul mai pastreaza un pic de caldura, as intra.
nu pot inca. mai trebuie vant, ploaie. una calda as vrea...

atingeri aleatorii

am acces din cand in cand la cate un punct de contact. daca linia mea tinde sa se curbeze dupa spirala ta, arcul se destinde si treci brusc pe spira urmatoare.

totusi, pentru ca nu vrei sa ma lasi in aer, si pentru ca stii ca mintea mea se avanta in continuare, la fiecare punct de contact imi transmiti cuvinte, imagini, senzatii, emotii, idei, revelatii... bucati condensate de experienta, cu atat mai intense cu cat capacitatea mea empatica devine mai puternica.

la inceput a fost cate o idee. apoi, rasucindu-ma dupa ea, am prins in miscarea leganata emotii legate cu jocuri de cuvinte. m-am jucat mult cu ele, am ras si am plans pe rand, pana cand le-am obosit de intelesuri. apoi, am invatat sa dilat timpul, astfel incat in clipa obiectiva a atingerii si oglindirii sa vad cate un scenariu. atunci am inflorit pentru prima data.

la urmatoarea spira a devenit de-a dreptul fascinant, pentru ca mi-ai aratat scenarii alternative.

clipa aceea a fost una de cotitura pentru mine, pentru ca am inceput sa imi rasucesc propriile bucle. floarea a devenit inflorescenta si am inceput sa ma deschid treptat catre mai multe universuri paralele simultan.

si a fost primul scurtcircuit, era prea mult.

cu conexiunile ramase, mi-am restabilit in propria spira sensul, pasul si ramificatiile.

din cand in cand si din punct in punct, simt atingerea altor minti, si aceste atingeri ma fac sa ma rasucesc. in punctele de contact imi infloresc idei, emotii, pe care sa le transmit mai departe, pana cand in jurul meu se va forma impletitura care sa sustina o anumita realitate.

atunci voi avea energia necesara pentru a transmite si eu mai departe scenarii alternative, contribuind la expansiunea universului.

intre timp, spirele tale au devenit din ce in ce mai groase si stabile, iar atingerile nu mai dezvaluie nimic.

pastram necercetata inca, intr-un colt al mintii o za din armura ta. am prins-o in treacat, in clipa in care rasucirea iti cerea haine noi. am privit-o astazi si inca ma mai incearca o unda de nostalgie gadindu-ma ce ar fi fost daca aceasta alternativa ar fi fost atunci realitatea pasului alunecat.

si daca atingerile au dat nastere la universuri, cum ar fi fost oare imbratisarea?

despre putere

sursa imagine

aseara m-am confruntat cu o temporara pierdere de putere. la inceput am reactionat copilareste: m-am bosumflat, m-am simtit neputincioasa, nefericita, ne..., ne... etc. partea adulta a mintii mele se enervase deja, dar am lasat copilul sa-si consume tristetile. i-am dat ceva dulce si l-am trimis la culcare.

de dimineata m-am trezit (inca destul de lesinata) cu o gramada de idei despre ce as putea face ca sa mi-o recuperez. am sa..., si am sa... si asta...

ok, era mai bine. crestea. nu inca puterea, deocamdata motivatia. e ok si asa.

am facut cateva exercitii de respiratie.

am pus o masina de rufe la spalat (asta imi da o senzatie extraordianra de aflare in treaba, si imi permite sa ma apuc de altele cu senzatia ca lucrez de multa vreme deja).

am citit ceva amuzant.

am gasit pe aici dovezile sincronicitatii, cuvintele despre putere ale altora (vezi workshopul din stanga paginii).

mi-am strans restul de putere si am concentrat-o.

la ataaaaaaaac!

viata e frumoasa!

.

later edit: CEA MAI MARE SURSA DE PUTERE ESTE VISUL.

cu sufletul in oglinda

ne-am adunat in cerc si ne-am asezat.

era necesar, pentru ca ceea ce urma, desi doar o imagine si cateva cuvinte, urma sa ne zdruncine puternic niste pietre de pe suflet. da, doare. doare deja doar cand ne gandim. ne tinem aproape unii de altii, evitand sa ne privim, dar stiind ca vom trece impreuna prin asta.

fiecare, cu privirea intoarsa in interior, isi cauta ranile prost cicatrizate in jurul pietrelor.

oglinda trece din mana in mana. mana o ridica si o apropie tematoare de fata, iar vocea cauta in adanc piatra.

o rupe si o arunca in oglinda cu putere, cautand sa transforme emotiile in imagini, care apoi se vor sterge.

apoi, lasa oglinda jos si isi netezeste marginile rupte ale vechii cicatrici.

urmatorul ia cu teama sau cu curaj oglinda din care imaginea abia s-a evaporat, si arunca strigand propria piatra.

tacerea se strange in jurul fiecaruia, netezind repede efectele strigatului.

la un moment dat, mi se pare ca aud doar cu ochii.

oglinda se apropie de mine. mi-am gasit piatra, ranile si vorbele, dar acestea par sa nu mai aiba nici un sens...

ma privesc si nu ma recunosc. strig niste cuvinte pe care nu le aud si al caror sens nu il inteleg. ceva despre un vis. si despre altcineva care parea ca ar fi avut de-a face cu el...

las oglinda jos ca sa mearga mai departe. ma uit in jur la ceilalti fara sa ii vad.

ei par sa vada ceva cand se privesc. durerea se vede pe chipul lor...

ii privesc si eu indelung, si in momentul in care reincep sa ii vad, sufletul mi se inmoaie si mi se umple de dragoste... imi doresc sa ii imbratisez, sa le sterg lacrimile, sa ii legan in brate pana cand ar adormi...

fata de imaginea mea si propria piatra aruncata, in continuare nu am nici o reactie. a fost candva, in alt univers, in alta viata.

acum si aici, alta realitate si alt vis.

ceasurile din cana albastra

masor timpul cu cana.

un timp de cand pun apa la fiert si pana imi amintesc de ea...

inca un timp, de cand iau apa de pe foc si pun frunzele de ceai...

apoi, si asta trece mai repede si mai atent, strecor ceaiul si il pun pe masa de lucru sa se raceasca un pic...

scriu si din cand in cand imi mai incalzesc mainile in jurul canii...

iar in momentul in care ating marginea cestii cu buzele simt ca deja e rece...

cat sa fi trecut?

ma uit in fundul canii sa vad daca n-a scapat niste timp inauntru. niste minute facute praf si cateva grade Celsius pierdute. fundul canii rade de mine.

daca nu e foarte frig, beau ceaiul si asa. sau il las pana ma intorc, cand ma intorc dupa ce plec. ca sa nu-l abandonez imediat...

daca e frig, il privesc cu tristete si il dau la o parte. apoi pun din nou apa pe foc. nu sa-l stinga, ci sa fiarba. pentru urmatorul ceai, pe care vreau sa il beau simplu, fara minute si ore. ca l-ar face amar.

cred ca numai cana e de vina. in ceasca rosie, cu care beau ciocolata, n-am pierdut niciodata timp.

citindu-ma...

stam fata in fata, in pozitie de meditatie si ne zambim.

ar fi trebuit sa nu ne cunoastem. n-am recunoscut ca ne cunosteam... asa ca a fost ok...

ma priveste intrebator. un supliment de grija si bunavointa, acordul era oricum implicit.

ii confirm zambind: esti invitatul meu.

zambeste si el si ma strange o clipa de mana, ca o asigurare suplimentara. acum fiecare stie ca celalalt i-a acordat increderea si permisiunea pentru tot ceea ce va urma.

apoi, in bataia tobelor, inchidem ochii si calatoria incepe.

ma deschid si ii permit accesul in interiorul meu. ii simt atentia si intentia, curioase si blande. mi-e bine. bataile inimii mi se aliniaza cu ritmul tobelor. ii simt alunecarea de-a lungul liniei mediane si cate o oprire, pe unde da de cate un nod. mi-e un pic ciuda ca nodul central devine acum acut... nu fusese acolo cu cateva clipe in urma. stiu ca el simte tot ceea ce simt si eu si nu vreau sa-i imprumut senzatii pe care nici eu nu mi le doresc. oricum, sunt senzatii trecatoare, fara legatura cu situatia. cred ca intentia corpului meu atins cu atentia celuilalt e sa se deschida mai sincer decat vrea mintea...

apoi, il simt un pic nedumerit, cercetandu-ma in continuare. oare ce vede, ce simte? nu trebuie sa ma gandesc la asta acum, imi va spune dupa ce ne intoarcem... vreau sa raman deschisa. da, mi-a simtit teama legata de zona prin care tocmai trecuse. si da, o recunosc...

tobele bat in continuare. obrajii imi sunt din ce in ce mai calzi iar el a ajuns acum la un spatiu rece. nici eu nu stiam cat de rece... ei, da, zilele astea a fost atat de frig... dar nu trebuie sa caut explicatii, stiu ca nu mi le va cere.

tobele dau semnalul e intoarcere... ies si eu din mine si deschid ochii in privirea lui. ne zambim inca o data si stim ca, indiferent ce a fost in calatorie, totul e ok.

tot frig

pentru ca maine trebuie sa stau acasa macar in prima parte a zilei (am visat inundatii si dupa cum mi-am propus sa iau visele literal, o sa stau sa pazesc intrarea caldurii in calorifere) o sa ma duc in seara asta.

stiu ca o sa ne intrebe pe fiecare ce ne-a adus aici, si pentru ca nu o sa pot sa-i spun: am venit aici pentru ca la voi e mai cald decat la mine, o sa caut un alt adevar simpatic pe care sa-l pot impartasi public.

nu o sa pot spune ca deja a devenit un loc si un context drag pentru mine ca om, dincolo de lucrurile pe care le cred doar pe jumatate, jumatatea care a intrat in mine...

nu o sa pot spune ca am incredere ca m-ar putea ajuta intr-o problema pe care eu insami o rasucesc pe toate partile de cand am inceput dezvoltarea personala, pe care am tras-o cu mine prin toate terapiile, workshopurile si cursurile, si am lucrat-o prin toate tehnicile, crezand de fiecare data ca s-a rezolvat... dar probabil ca mai am o mie de lectii de invatat din ea si de aia o parte din mine o pazeste ca pe o comoara...

nu o sa spun nici ca acolo o parte a mintii mele se incalzeste mai tare si incepe sa produca idei, stari si emotii care nu apar in alta parte...

nu o sa spun nici ca e o fuga in realitatea non-ordinara, pentru ca n-am gasit inca gaura aia de lume prin care sa trec...

mi-ar placea sa nu spun nimic, doar sa ma bucur de caldura...

drumuri ude

plimbare umed-calda, pe drumul umed-rece. mi-e cald in interior si frig in afara. senzatii ciudate pe margine. fiori, frisoane, chestii de-astea.

deasupra, cenusiu limpede. jos, galben vesel pe fond cenusiu. la fel de limpede.

senzatii stranii de atingere la contactul frunzelor cu asfaltul ud. parca-l ating eu, desi pun doar ochii pentru o clipa si apoi ii ridic repede.

aerul curat dilata clipele si baga mai mult spatiu in ele. oare cat incape? incap si eu intreaga intr-o clipa? daca sta mai mult pe loc, poate...

vantul bate, frunzele alearga... eu ma duc sa dansez...

active dreaming

am visat si ne-am jucat de-a zeii si zeitele printre vise, coincidente si sincronicitati, printre nume ale povestilor, oglinzi, iluminari si hohote de ras.

regizorul jocurilor si visarilor - Robert Moss...

am fost, pentru un joc, pentru un rol, zeita. si nu orice zeita, ci zeita rasului, invartindu-ma printre zei in stare de ebrietate si alte zeite in stare de alerta...

iar la capitolul sincroncitati, din categoria: lumea, dupa ce ca e mica, mai e si rotunda, Camelia (Amaterasu) a venit la Mikka (una din cele mai puternice zeite) si la mine, recunoscandu-ne si imbratisandu-ne... uimire si bucurie...

in finalul workshopului una din concluzii a fost ca, intrucat imaginatia porneste trenul realitatii, putem interpreta cu succes visele la modul literal si intamplarile vietii simbolic...

vise placute!