Scot cu greu primul bolovan. Mi-e greu și mi-e silă. Ma aștept ca de sub el sa iasă râme, miriapozi și gândaci. Mi se pare ca îl scot degeaba, ca n-are nici un rost odată scos. E adevărat, el nu mai are niciun rost, și de multe ori rămâne să blocheze suprafața. Nimănui nu-i mai pasă de el și pot să înțeleg acum încrâncenarea cu care stătuse înfipt în pământ.
Dar de multe ori sub el se află ceva care merită efortul răsturnării. E drept, comorile sunt rare. Mai adesea, firicele de apă care, după ce udă bine pământul din jur, pornesc într-o direcție neașteptată. Uneori ciuperci. Și, în scurtă vreme, fire de iarbă.
Trec de multe ori după aceea prin locul proaspăt schimbat. În câteva zile bolovanul a dispărut. Nu știu dacă îmi pare bine sau rău. Știu doar ca e suficient sa fac câțiva pași ca sa-l găsesc pe următorul.
Ma simt bine plimbându-mă prin locurile răsturnate. Noua geografie ma face sa visez la păduri întinse, plaje fierbinți sau măcar niște luminișuri. Dar dacă visez prea mult, obosesc și ma așez pe un alt bolovan. Pe care, după ce ma odihnesc, revin să-l scot.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu