despre furie si darurile ei

sursa poza

ieri, dupa un conflict neterminat din lipsa de timp, am plecat enervata. la usa, insa, ma astepta cineva cu ochisorii plini de speranta... ups, uitasem!

bine ca a venit la timp...

imi inghit instantaneu enervarea si o iau pe cea mica la plimbare prin gradina: un timp sunt doar acceptare, incurajare, amuzament, provocare discreta... ea pleaca plina de speranta in continuare, din fericire simt ca si-a mutat asteptarile de pe mine pe ea insasi.

plec si eu in treaba mea si pe drum simt cum creste si se indreapta spre suprafata FURIA.

e o emotie rara, asa ca de cate ori apare o primesc cu respect sa vad ce imi aduce.

noroc ca am timp suficient pentru mers pe jos...

dupa ce mintea mea termina conflictul inceput (intr-un mod satisfacator pentru mine si relativ ok pentru celalta persoana) se muta fara pauza pe o discutie de acum cateva zile cu altcineva... ei, da. asta era de fapt...

atunci nu-mi permisesem sa ma simt furioasa pentru ca trebuia sa raman alerta... si sa imi mentin echilibrul...

da... reiau in liniste si discutia de atunci...

intr-un tarziu, inteleg... si iert... pe celalata persoana, pentru lectia data pe nepregatite... si ii multumesc... si pe mine, pentru ca, pentru cateva clipe i-am pasat responsabilitatea emotiilor mele nedorite...

continui plimbarea, schimbandu-mi ritmul pasilor....

transcriu in continuare o parte din revolta mea :)

SUNT FURIOASA!
- pe cei care lovesc sub mască, făcându-mă să-mi (re)descopăr vulnerabilităţile
- pe cei în faţa cărora îmi scot masca pentru a le primi loviturile îndreptăţite sau nu
- pe cei care vor să mă schimbe, să mă îmbunătăţească, să mă ajute să trec strada atunci când eu nu vreau
- pe cei care îmi arată (indiferent dacă au sau nu dreptate) că nu mi-am depăşit obstacolul, ci doar l-am scos din raza mea vizuală
- pe cei care mă reduc la nereuşitele şi la neâmplinirile mele
- pe cei cărora le permit intrarea pe teritoriul meu fără să fiu sigură că vor respecta limitele, legile, regulile, cerinţele şi nevoile mele
- pe cei care, cu bună credinţă, îmi doresc binele, făcând abstracţie de faptul că binele lor nu e neapărat şi al meu
- pe cei care îmi readuc în faţă umilinţa, iarăşi şi iarăşi
- pe cei care mă fac să privesc în jos atunci când nu m-am stabilizat pe treapta de sus (treaptă pe care ei stau sau nu)
- pe cei a căror reacţie de respingere e mult mai mare decât dorinţa mea de apropiere
- pe cei care îmi readuc starea de nesiguranţă şi neîncredere
- pe cei cărora nu sunt în stare să le transmit clar mesajele mele
- pe cei pe care îi iubesc fără să îi fi întrebat dacă au sau nu nevoie de dragostea mea
- pe cei de deasupra mea, de sub mine, de la distanţă, sau din oricare alt loc în afară de cel de alături de mine (sau metha)
- pe cei care par că au tot ceea ce îmi doresc eu şi de care îmi e greu să mă apropii
- pe cei care mă înţeleg şi mă apreciază, dar nu au timp de mine
- pe cei care îmi adaugă responsabilităţi
- pe cei care mă folosesc drept suport pentru furia lor sau pentru orice alte proiecţii
- pe mine însămi, pe defectele mele – inerţie, comoditate, compelxe de inferioritate, fuga de răspundere
- pe mine atunci când las ca furia să depăşească limitele sale sănătoase şi să mă facă să uit toate lucrurile bune pe care le-am trăit înainte de momentul declanşării ei
- pe furia însăşi, pe potenţialul ei energetic, care, în loc să pornească hidrocentrala, dărâmă barajul
- pe barajul ăla prost construit, pe constructorii şi proiectanţii lui
- pe degeaba.