Cand pleci tu, e foarte simplu si frumos. Te retragi dintr-un univers pe care il crezi functionand dupa aceleasi reguli si in acelesi mod indiferent de prezenta sau absenta ta. Stii ca , la o eventuala reintoarcere vei gasi totul asa cum a ramas in momentul plecarii tale (sau cel putin asa iti imaginezi).
Daca erai important pentru universul din care ai plecat, el se va stradui sa revina permanent la acelasi domeniu de frecvente care te-a atras, neintelegand ca tu ai evoluat in timp sau poate macar te-ai schimbat intr-un fel sau altul.
Cand celalalt pleaca, iar tu esti lumea ramasa incompleta dupa plecarea lui, diferenta e mare, ca de la cer la pamant (tu fiind in acel moment la pamant). Cel care a plecat are inca in jurul marginilor sale o bucata importanta din tine, pe care a sfasiat-o in incercarea lui de a se desprinde, de a se rupe de ceea ce il tinea fixat.
In cazul cel mai fericit (pentru el), o vreme continua incet sa se hraneasca din tine, iar tu simti scurgandu-ti -se energia prin marginile tale rupte, ca sangele dintr-o rana.
Nu trebuie sa te complaci in aceasta hemoragie. E pe moment o stare de usurare, dar care te secatuieste vreme indelungata. Si nu te consola nici cu falsa idee ca energia ta e absolut indispensabila celui care a plecat. A plecat pentru ca nu mai avea nevoie de ea, iar tu pur si simplu te risipesti.
later edit: am gasit ceva care...
16 comentarii:
Wow superb! Imi pare un raspuns foarte realist la postarea lui Mugur. De foarte multe ori asa se intampla cand cineva pleaca din viata noastra... o bucatica din noi pleaca o data cu ei.
Rezonez foarte bine cu postarea ta pentru ca au fost momente din viata cand am simtit "scurgandu-mi-se energia prin marginile rupte, ca sangele dintr-o rana".
Iar pentru ca a trebuit sa "return to myself"(Enigma) am acceptat ca celalalt va fi o parte din mine mereu si ca eu voi fi o parte din el. Am iubit partea din mine care este el/ea si am binecuvantat partea din mine care a ramas cu celalalt... si rana s-a vindecat...
Daca inca mai esti incomplet/incompleta cand a fost venirea ei/lui, plecarea te poate lasa asa...
Dar si in acest caz mai e o varianta. Chiar ruperea e sansa sa treci in complet. Te asezi pe pamant sau pe o banca, te lasi sa cazi adanc, adanc de tot in tine, pana la secatuirea puterilor, a lacrimilor si sangelui. Acolo, la izvoarele sangelui, intri in miez. Extragi pulberea alb stralucitoare din Inima si presari pe rana. Desi nu-i sare, opreste sangele. Nu ustura, ci alina...
Si deschiderea asta, destuparea canalului spre Inima te face sa dai de propriul izvor de energie. De acum, poate curge oricat... Esti alimentat de la Marea Priza, sa ia toti daca vor, ca e mereu...
Da' pentru asta, trebe' primul pas:
Te asezi pe pamant sau pe o banca, te lasi sa cazi adans, adanc de tot in tine...
Kami, intuitia ta e speciala, postarea lui Mugur a fost cea care mi-a declansat aceste ganduri...
cat ma dau eu de evoluata, atasamnetele ma mai rod uneori...
ranile se vindeca intotdeauna, important e sa cat mai repede si mai curat.
intelegerea mecanismului poate sa ajute... :)
Mikka,
asa e, doar ca fiinta incompelta poti sa mai sangerezi la desprindere.
ceea ce spui tu e greu de inteles de la acel nivel.
de la nivelul de dupa, nu mai e important.
eu am experimentat tehnicile de recapitulare, merge si asa...
dar sunt curioasa sa stiu mai multe despre cum ajungi la pulberea alb-stralucitoare....
Intr-un fel, e simplu...
Cum e in plans, de pilda... E momentul acela, de "plan", in care a secat si izvorul lacrimilor. Asta, pe calea durerii.
Pe alta cale, cand vrei s-ajungi altfel, poti alege linstea, pacea prin care de scufunzi adanc... adanc... vartej.
Cu dorinta puternica - intentia - de a intra in miez. Cum se face, "tehnic", e un mister. Asta e secretul. Sa lasi sa se intample fara a sti Cum.
In inima se face apoi o curgere, ca o miere. Poti spune pulbere, poti spune miere, poti spune dragoste... Nu conteaza. Iese si curge, umpland tot-tot-tot.
Blandete. Mangaiere. Viata. Bucurie. Bun.
Restul e tacere...
O vreme...
Pe urma, bucurie si zbor.
Pe urma, doar Viata.
Acum, sa tragem cortina:
Stii cine salasluieste acolo, in Inima, draga Ajnanina?
Mangaietorul - Duhul Adevarului.
Lumina Lui e aia... "pulberea"...
"Cand celalalt pleaca, iar tu esti lumea ramasa incompleta dupa plecarea lui, diferenta e mare, ca de la cer la pamant" - extrem de clar spus... Da, e simplu atunci când noi suntem cei care ieşim pe uşă. Când rămânem privind în urma celuilalt, situaţia este cu totul şi cu totul alta. De ce trebuie să plece TOT TIMPUL cineva?
Mikka,
si tu esti in inima mea :)
Cristi,
intr-un fel, raspunsul apare in postarea de azi a lui Mugur.
avem de invatat, de fiecare data, altceva.
si avem senzatia ca cel/cea care tocmai a intrat in viata noastra va sta acolo pana cand ne vom simti intregi.
ei bine, nu-i asa...
de ambele part itrebuie construit, pentru o co-evolutie constienta.
daca se reuseste asta, fie celaalta parte ramane, fie, cand pleaca, sarbatorim :)
Pai da... :)) si retziproca :))).
Inima cuprinde tot.
Cea mai comoda si mai la indemana Totalitate.
(are si numere de telefon, si pupici, si ciocolata cu ce vrem noi, oameni, iubiri...)
da...
si povesti, si visine, si spatiu pentru toti cei care au plecat si pentru cei ce urmeaza sa vina...
in afara casutelor celor care locuiesc permanent in ea :)
Interesantă sărbătoarea prin care punctăm plecarea celuilalt. E nevoie de forţă ca să faci asta, dar nu este deloc imposibil. Din experienţa personală pot spune că au fost şi astfel de momente, rare, totuşi... O plecare implică şi doza de tristeţe pe care o gustă fiecare parte implicată în cantităţi mai mari sau mai mici... Dar să nu vorbim despre despărţiri, ci despre întâlniri, fie ele şi virtuale, într-o lume care îmi este din ce în ce mai dragă... Noroc tuturor şi o seară excelentă!
Cristi,
excelenta fie cu tine :))
si (cu) noi :)
aceasta lume e noua si suntem in etapa in care fiecare intalnire e o sarbatoare.
pe ici, pe colo, se produc si transformarile.
treptat, treptat, ne intregim.
si sarbatorim fiecare piesa de puzzle care ne face sa ne simtim mai noi insine...
Superba poezia lui Traian Dorz! Multumesc pentru impartasire!
O, Doamne, curge azi cu atata Lumina!
Mikka,
poezia lui Traian Dorz e superba, ca lectie finala...
imi mai lipsesc inca unele de pe la jumatea cursului... :)
Mugur...
da...
eu acum incep un experiment nou... pe propria-mi piele / minte/ inima ...
sa reiau legatura, chiar si pentru o clipa, cu persoane care m-au invatat ceva si au plecat mai departe...
sa le multumesc. macar.
Aş declanşa o sărbătoare din aceasta în fiecare zi...
Trimiteți un comentariu