
ieri, dupa un conflict neterminat din lipsa de timp, am plecat enervata. la usa, insa, ma astepta cineva cu ochisorii plini de speranta... ups, uitasem!
bine ca a venit la timp...
imi inghit instantaneu enervarea si o iau pe cea mica la plimbare prin gradina: un timp sunt doar acceptare, incurajare, amuzament, provocare discreta... ea pleaca plina de speranta in continuare, din fericire simt ca si-a mutat asteptarile de pe mine pe ea insasi.
plec si eu in treaba mea si pe drum simt cum creste si se indreapta spre suprafata FURIA.
e o emotie rara, asa ca de cate ori apare o primesc cu respect sa vad ce imi aduce.
noroc ca am timp suficient pentru mers pe jos...
dupa ce mintea mea termina conflictul inceput (intr-un mod satisfacator pentru mine si relativ ok pentru celalta persoana) se muta fara pauza pe o discutie de acum cateva zile cu altcineva... ei, da. asta era de fapt...
atunci nu-mi permisesem sa ma simt furioasa pentru ca trebuia sa raman alerta... si sa imi mentin echilibrul...
da... reiau in liniste si discutia de atunci...
intr-un tarziu, inteleg... si iert... pe celalata persoana, pentru lectia data pe nepregatite... si ii multumesc... si pe mine, pentru ca, pentru cateva clipe i-am pasat responsabilitatea emotiilor mele nedorite...
continui plimbarea, schimbandu-mi ritmul pasilor....transcriu in continuare o parte din revolta mea :)
SUNT FURIOASA!
- pe cei care lovesc sub mască, făcându-mă să-mi (re)descopăr vulnerabilităţile
- pe cei în faţa cărora îmi scot masca pentru a le primi loviturile îndreptăţite sau nu
- pe cei care vor să mă schimbe, să mă îmbunătăţească, să mă ajute să trec strada atunci când eu nu vreau
- pe cei care îmi arată (indiferent dacă au sau nu dreptate) că nu mi-am depăşit obstacolul, ci doar l-am scos din raza mea vizuală
- pe cei care mă reduc la nereuşitele şi la neâmplinirile mele
- pe cei cărora le permit intrarea pe teritoriul meu fără să fiu sigură că vor respecta limitele, legile, regulile, cerinţele şi nevoile mele
- pe cei care, cu bună credinţă, îmi doresc binele, făcând abstracţie de faptul că binele lor nu e neapărat şi al meu
- pe cei care îmi readuc în faţă umilinţa, iarăşi şi iarăşi
- pe cei care mă fac să privesc în jos atunci când nu m-am stabilizat pe treapta de sus (treaptă pe care ei stau sau nu)
- pe cei a căror reacţie de respingere e mult mai mare decât dorinţa mea de apropiere
- pe cei care îmi readuc starea de nesiguranţă şi neîncredere
- pe cei cărora nu sunt în stare să le transmit clar mesajele mele
- pe cei pe care îi iubesc fără să îi fi întrebat dacă au sau nu nevoie de dragostea mea
- pe cei de deasupra mea, de sub mine, de la distanţă, sau din oricare alt loc în afară de cel de alături de mine (sau metha)
- pe cei care par că au tot ceea ce îmi doresc eu şi de care îmi e greu să mă apropii
- pe cei care mă înţeleg şi mă apreciază, dar nu au timp de mine
- pe cei care îmi adaugă responsabilităţi
- pe cei care mă folosesc drept suport pentru furia lor sau pentru orice alte proiecţii
- pe mine însămi, pe defectele mele – inerţie, comoditate, compelxe de inferioritate, fuga de răspundere
- pe mine atunci când las ca furia să depăşească limitele sale sănătoase şi să mă facă să uit toate lucrurile bune pe care le-am trăit înainte de momentul declanşării ei
- pe furia însăşi, pe potenţialul ei energetic, care, în loc să pornească hidrocentrala, dărâmă barajul
- pe barajul ăla prost construit, pe constructorii şi proiectanţii lui
- pe degeaba.
- pe cei care lovesc sub mască, făcându-mă să-mi (re)descopăr vulnerabilităţile
- pe cei în faţa cărora îmi scot masca pentru a le primi loviturile îndreptăţite sau nu
- pe cei care vor să mă schimbe, să mă îmbunătăţească, să mă ajute să trec strada atunci când eu nu vreau
- pe cei care îmi arată (indiferent dacă au sau nu dreptate) că nu mi-am depăşit obstacolul, ci doar l-am scos din raza mea vizuală
- pe cei care mă reduc la nereuşitele şi la neâmplinirile mele
- pe cei cărora le permit intrarea pe teritoriul meu fără să fiu sigură că vor respecta limitele, legile, regulile, cerinţele şi nevoile mele
- pe cei care, cu bună credinţă, îmi doresc binele, făcând abstracţie de faptul că binele lor nu e neapărat şi al meu
- pe cei care îmi readuc în faţă umilinţa, iarăşi şi iarăşi
- pe cei care mă fac să privesc în jos atunci când nu m-am stabilizat pe treapta de sus (treaptă pe care ei stau sau nu)
- pe cei a căror reacţie de respingere e mult mai mare decât dorinţa mea de apropiere
- pe cei care îmi readuc starea de nesiguranţă şi neîncredere
- pe cei cărora nu sunt în stare să le transmit clar mesajele mele
- pe cei pe care îi iubesc fără să îi fi întrebat dacă au sau nu nevoie de dragostea mea
- pe cei de deasupra mea, de sub mine, de la distanţă, sau din oricare alt loc în afară de cel de alături de mine (sau metha)
- pe cei care par că au tot ceea ce îmi doresc eu şi de care îmi e greu să mă apropii
- pe cei care mă înţeleg şi mă apreciază, dar nu au timp de mine
- pe cei care îmi adaugă responsabilităţi
- pe cei care mă folosesc drept suport pentru furia lor sau pentru orice alte proiecţii
- pe mine însămi, pe defectele mele – inerţie, comoditate, compelxe de inferioritate, fuga de răspundere
- pe mine atunci când las ca furia să depăşească limitele sale sănătoase şi să mă facă să uit toate lucrurile bune pe care le-am trăit înainte de momentul declanşării ei
- pe furia însăşi, pe potenţialul ei energetic, care, în loc să pornească hidrocentrala, dărâmă barajul
- pe barajul ăla prost construit, pe constructorii şi proiectanţii lui
- pe degeaba.