m-as supara si n-am pe cine :))

Intenţiile pozitive din spatele reproşurilor.

Când îţi reproşez că...., de fapt vreau să spun că aş dori...

Decojite de ton şi de proiecţie, reproşurile sunt modalităţile prin care ne afirmăm dorinţele în mod brut – dorinţe necoapte, aruncate în celălalt. Noi nu ne dăm seama de puterea loviturii, celălalt nu vede potenţialul fructului.
Atunci, el/ea îl aruncă înapoi, cu un minimum de prelucrare (l-a ridicat de pe jos şi l-a şters de praf), însoţit de propria dorinţă.
Potenţialul de a le realiza se epuizează rapid; ultimele picături de energie le folosim pentru a ne îngriji rănile proaspete, surse de viitoare reproşuri.

Afirmându-ne dorinţele ne afirmăm capacitatea sau incapacitatea de a ne construi propriul univers. Reproşându-i celuilalt neândeplinirea lor, il facem vinovat de incongruenţele noastre şi îl legăm de noi cu lanţul vinovăţiei, pentru a ne rămâne alături într-un univers imperfect, generator al unei nefericiri suportabile.

P.S.: şi încă ceva – dacă chiar crezi că ai nevoie de celălalt pentru a-ţi coace fructele, aruncă în el/ea cu flori (ispite, provocări – nu multe, ca să-ţi mai rămână şi de polenizat ); iar dacă îţi dai seama că eşti cel mai bun constructor, după ce ţi-ai umplut universul propriu cu fructe coapte, poţi face din el orice – livadă, muzeu, şcoală, templu, altar, piaţă , filosofie, teorie, sistem – cu condiţia să îţi fixezi graniţele şi preţurile înainte de a deschide poarta.

... şi dacă ţi se pare că am deviat de la subiect, e numai vina ta!!!!