recunostinta

Te recunosc. Te re-cunosc. Îţi sunt recunoscătoare. Nu sunt prea convinsă.
Recunoştinţa apare spontan atunci când se adună la un loc o bucurie adâncă, un strop de umilinţă, unul de încredere şi un mugure de speranţă. Înţelegerea limpede a unui semn sau mai multor semne care arată drumul. Şi revelaţia faptului că minunile sunt posibile, chiar fireşti. Că poţi primi în dar sau măcar împrumut tot ceea ce îţi doreşti; doar forma poate fi uneori surprinzătoare. Şi surpriza că toate astea se adună cu generozitate pe capul tau.
Îmi scufund mâinile în inimă să strâng toate resturile de aur şi de soare, să le ridic în sus spre cer, cu recunoştinţă. Nu mai e mare lucru. Oare ce n-a mers? Le iau una câte una şi le cercetez. Bucuriile din ultima vreme sunt mici şi uşoare, le suflă vântul. Am nevoie de un lac mare să le pot adăposti când va începe să plouă. Încrederea şi speranţa nu stau nici ele la înălţime. Minunile din viaţa mea? Le-am cam trecut cu vederea, oare chiar aşa să-mi fi orbit atenţia? Darurile primite? Au venit şi le-am folosit repede, fără măcar să ajung să mă bucur de ele...
Le-am recunoscut pe toate în mod superficial, fără să re-cunosc, fără să mă recunosc în ele. Mi s-a părut că ştiu, fără să mă mai bucur de prospeţimea lucrurilor. Şi am căutat mai departe, fără să ştiu prea bine ce. Am cerut doar, fără încrederea şi bucuria anticipată de a primi. Nu prea a avut unde creşte recunoşţinţa în mintea mea. Locul e plin de buruieni. Inima uscată. Ţi se pare cunoscut?
Cum să meditez asupra recunoştinţei atunci când nu o mai recunosc? Cum pot să evoc starea pe care am avut-o cândva, când ea făcea parte firească din viaţa mea? Aş putea să citesc poveşti despre recunoştinţă, pentru a-mi reaminti toate modalităţile minunate prin care Dumnezeu ne ţine în braţe chiar şi atunci – sau mai ales atunci – când ni de pare că propria greutate ne trage prea mult în jos. Aş putea să retrăiesc, în amintire, momentele în care inima dădea pe dinafară scăldând mintea şi împrospătând-o. Sau aş putea... Cum să fac?
La muncă! Buruienile trebuie smulse una câte una, apoi arse, locul săpat, seminţele plantate, udate şi îngrijite. În aşteptarea ploii care va sa vină, sap o adâncitură care va opri apele. Până una-alta, simt picăturile care curg de pe fruntea mea. Nu le şterg, le las să ajungă în inimă. Am emoţii, oare câteva picături îmi vor înmuia ele inima? Desigur, şi asta pentru că locul a fost înmuiat înainte de emoţia aşteptării. Deja o primă speranţă împlinită, şi cu ea un plus de bucurie.
Mă apuc din nou de muncă, de data asta şi cu încredere. Fără să îmi dau sema cum, încep să cânt. Câţiva oameni se opresc, mă întreabă una- alta, vorbim şi râdem împreună şi din vorbă în vorbă îi văd că se apleacă şă îmi dea o mână de ajutor. Din nou emoţii puternice, mai multă încredere, bucurie, şi în plus dragoste. Pentru omul care s-a aplecat asupra câmpului meu, fie el simplu trecător sau specialist în buruieni, câmpuri, seminţe şi emoţii.
Din inima mea acum moale şi pregătită să mai crească simt că urcă un val spre omul care mi-a dat o mână de ajutor, a muncit şi a cântat alături de mine. Omul a plecat, dar valul meu încă mai creşte şi se revarsă în jur.
Mă îndrept de spate şi îmi îndrept privirea în sus. Mă uit la cer ca în oglindă. Încă nu văd aşa bine, dar încep să mă recunosc. O, Doamne, chiar e aşa? Chiar m-ai făcut după chipul şi asemănarea Ta? Şi când am început să mă recunosc, să mă re-cunosc ca fiind fărâmă din Tine, din inima mea a început din nou să izvorască recunoştinţă, firul de aur care mă leagă de toată creaţia Ta!