marți, 31 martie 2009

recunostinta

Te recunosc. Te re-cunosc. Îţi sunt recunoscătoare. Nu sunt prea convinsă.
Recunoştinţa apare spontan atunci când se adună la un loc o bucurie adâncă, un strop de umilinţă, unul de încredere şi un mugure de speranţă. Înţelegerea limpede a unui semn sau mai multor semne care arată drumul. Şi revelaţia faptului că minunile sunt posibile, chiar fireşti. Că poţi primi în dar sau măcar împrumut tot ceea ce îţi doreşti; doar forma poate fi uneori surprinzătoare. Şi surpriza că toate astea se adună cu generozitate pe capul tau.
Îmi scufund mâinile în inimă să strâng toate resturile de aur şi de soare, să le ridic în sus spre cer, cu recunoştinţă. Nu mai e mare lucru. Oare ce n-a mers? Le iau una câte una şi le cercetez. Bucuriile din ultima vreme sunt mici şi uşoare, le suflă vântul. Am nevoie de un lac mare să le pot adăposti când va începe să plouă. Încrederea şi speranţa nu stau nici ele la înălţime. Minunile din viaţa mea? Le-am cam trecut cu vederea, oare chiar aşa să-mi fi orbit atenţia? Darurile primite? Au venit şi le-am folosit repede, fără măcar să ajung să mă bucur de ele...
Le-am recunoscut pe toate în mod superficial, fără să re-cunosc, fără să mă recunosc în ele. Mi s-a părut că ştiu, fără să mă mai bucur de prospeţimea lucrurilor. Şi am căutat mai departe, fără să ştiu prea bine ce. Am cerut doar, fără încrederea şi bucuria anticipată de a primi. Nu prea a avut unde creşte recunoşţinţa în mintea mea. Locul e plin de buruieni. Inima uscată. Ţi se pare cunoscut?
Cum să meditez asupra recunoştinţei atunci când nu o mai recunosc? Cum pot să evoc starea pe care am avut-o cândva, când ea făcea parte firească din viaţa mea? Aş putea să citesc poveşti despre recunoştinţă, pentru a-mi reaminti toate modalităţile minunate prin care Dumnezeu ne ţine în braţe chiar şi atunci – sau mai ales atunci – când ni de pare că propria greutate ne trage prea mult în jos. Aş putea să retrăiesc, în amintire, momentele în care inima dădea pe dinafară scăldând mintea şi împrospătând-o. Sau aş putea... Cum să fac?
La muncă! Buruienile trebuie smulse una câte una, apoi arse, locul săpat, seminţele plantate, udate şi îngrijite. În aşteptarea ploii care va sa vină, sap o adâncitură care va opri apele. Până una-alta, simt picăturile care curg de pe fruntea mea. Nu le şterg, le las să ajungă în inimă. Am emoţii, oare câteva picături îmi vor înmuia ele inima? Desigur, şi asta pentru că locul a fost înmuiat înainte de emoţia aşteptării. Deja o primă speranţă împlinită, şi cu ea un plus de bucurie.
Mă apuc din nou de muncă, de data asta şi cu încredere. Fără să îmi dau sema cum, încep să cânt. Câţiva oameni se opresc, mă întreabă una- alta, vorbim şi râdem împreună şi din vorbă în vorbă îi văd că se apleacă şă îmi dea o mână de ajutor. Din nou emoţii puternice, mai multă încredere, bucurie, şi în plus dragoste. Pentru omul care s-a aplecat asupra câmpului meu, fie el simplu trecător sau specialist în buruieni, câmpuri, seminţe şi emoţii.
Din inima mea acum moale şi pregătită să mai crească simt că urcă un val spre omul care mi-a dat o mână de ajutor, a muncit şi a cântat alături de mine. Omul a plecat, dar valul meu încă mai creşte şi se revarsă în jur.
Mă îndrept de spate şi îmi îndrept privirea în sus. Mă uit la cer ca în oglindă. Încă nu văd aşa bine, dar încep să mă recunosc. O, Doamne, chiar e aşa? Chiar m-ai făcut după chipul şi asemănarea Ta? Şi când am început să mă recunosc, să mă re-cunosc ca fiind fărâmă din Tine, din inima mea a început din nou să izvorască recunoştinţă, firul de aur care mă leagă de toată creaţia Ta!

14 comentarii:

Mikka spunea...

Uraaaaaa!
Se destrama valurileeeee!
Multumesc ochilor tai, care incep sa vada iar, si inimii, care n-a incetat sa cante. Chiar daca o facuse in surdina. Stii, incet, soptit, asa cum facea inima lui Santiago, baiatul din Alchimistul...
Bucura-te!

Leo spunea...

Ce introspectie amanuntita si profunda...
Da, mi se pare cunoscut. Am si eu un loc plin de buruieni, inca mai fac cercetari sa descoper ierbicidul-minune. Pana una-alta, le smulg cu manuta.
Recunostinta ? Am trait-o, o cunosc. Mai am doar licariri, sclipiri, scantei, aschii, firmituri.
Nu stiu de ce, dar articolul tau mi-a adus aminte de un vis de demult, care ma bantuie mereu, atunci cand imi simt sufletul greu si sarac : am intrat intr-o incapere inalta si mi-am plecat capul pe genunchii mari ai "cuiva" imbracat in alb luminos, si am soptit : "Am venit sa tac...".
Tanjesc de multe ori sa regasesc genunchii albi si sa-mi plec capul, sa ma eliberez cu un "Am venit sa tac...".
Iti multumesc pentru aceste ganduri pe care le impartasesti cu noi. E un privilegiu pe care il primesc cu recunostinta. :)

Leo spunea...

...Si mi-am mai amintit de ceva intre timp : de perioada in care in fiecare seara inaltam multumiri fierbinti cerului pentru darul primit. Fac eforturi sa retraiesc acea recunostinta, oare mai pot ? Retorica intrebarea, desigur...

Kami spunea...

Azi ma simt goala. Nimic. Nimic. Citesc cuvintele tale si undeva amintiri par sa se rascoleasca ca frunzele pe aleile de toamna. As vrea sa pot fi recunoscatoare, as vrea sa pot sa simt, as vrea ca gandurile mele sa aiba un sens, as vrea...
Dar poate ca azi e mai bine sa las valurile sa imi imprastie gandurile pe stanci.

Leo spunea...

Pentru Kami : desigur ca e mai bine, poate o sa imprumute din taria si neclintirea stancilor. Si, cand transferul de energie dintre gandurile tale si stanci/valuri se va termina, vei putea sa le re-culegi improspatate si sa pornesti din nou la drum.
Tuturor ne prinde bine un oftat, pentru a mai da jos din povara. :)

Kami spunea...

Iti multumesc mult Leo, esti un inger :)

Leo spunea...

Kami, saru' mana, dar nu sunt... :)

ajnanina spunea...

Mikka,
in fiecare moment cand devin constienta ma bucur.
mai adorm din cand in cand, dar somnul de primavara e mai usor decat cel de iarna :)

ajnanina spunea...

Leo, azi deschizand ,,intamplator" o carte am citit despre gradini si buruieni... si am ramas cu ideea ca mai mult decat smulgerea buruienilor e sa plantam si sa ne ingrijim semintele...
si m-am gandit la riscul de a ramane cu o gradina curata si goala...
multumesc pentru impartasirea visului, e atat de...

ajnanina spunea...

Kami,
valurile spala, valurile te si fura... :)
ai grija, dragoste :)

Adrian spunea...

Recunosc ca sunt doar un simplu om si atat pot face...

ajnanina spunea...

Adrian
poti face multe...
de exemplu poze minunate :)

gabi spunea...

De dincolo de fereastra, un tanar arbore intinde mana ...

ajnanina spunea...

si eu am unul la fereasta. cred ca o a ies sa dau mana cu el :)