ferestre

imi sunt foarte dragi ferestrele. cand intru intr-o casa noua, ma indrept automat spre fereastra. nu ca as vrea sa sar. as vrea sa ma lipesc. nu stiu cum. locul ala, inauntru si in afara in acelasi timp.
de afara, mi-e drag tare sa privesc ferestre unde, atunci cand ma indrept spre.
zilele trecute am intrat intr-un bloc in care nu mai intrasem de multa vreme. vre- patru ani. intr-un apartament in care mi-am petrecut trei saptamani de vara, de viata, dintre cele mai intense. in care am privit mult in interiorul meu.
ma indreptam spre, si privirea mi s-a agatat de fereastra. petecul acela cald de lumina galbena, miscari discrete ale perelelor, tradand ca cineva se foieste in spatele lor.
si mi-am amintit o clipa asemanatoare care m-a incalzit in toamna de dupa vara aceea.
ma indreptatm tot intr-acolo, erau seri in care ne ancoram ceea ce traiseram pana atunci si ne imaginam ca asa vom trai de atunci inainte.
si ma uitam spre fereastra de la bucatarie, si i-am vazut pregatindu-se, asteptandu-ne venirea... miscari ale mainilor in sus, probabil trageau perdelele sau aranjau ceva. pentru o clipa am avut senzatia ca impodobeau bradul. si am avut cel mai intens si sfasietor sentiment de acasa de care imi aminteam pana atunci. m-am mai plimbat putin pe strazi, era prea mult ceea ce simteam, nu puteam.

iarna asta am ferestre noi. cand vin, le privesc in acelasi timp cu dorinta si cu teama de a le vedea galbene. am sa-mi pun bradul la fereastra, sa-l vada si cei a caror privire rataceste aiurea, cautand alte ferestre.

sursa imagine