lacrimogene

undeva, cu ani in urma, pe parcursul dezvoltarii mele personale, a existat un moment important in care lacrimile mi s-au transformat in cuvinte.

pe atunci plangeam mai mult si vorbeam mai putin. acum vorbesc uneori mult, alteori putin, dar plang foarte rar.

totusi, sunt doua exceptii (sau, ma rog, categorii de exceptii) care imi inchid gura si imi scot instantaneu lacrimile afara intr-un protest copilaresc. filmele si cartile cu mare incarcatura emotionala...

adica problemele mele existentiale sunt abordate in majoritatea cazurilor cu calm si intelegere, dar ale altora (personale reale sau imaginare) imi rup inima...

cu cartile e mai simplu, pe cele profund emotionante le citesc doar cand sunt singura; daca am pe drum o astfel de carte din care citesc pentru a scurta timpul subiectiv pierdut pe drumuri, in momentul in care dau de un pasaj care ameninta sa-mi rupa inima (parsivi scriitorii astia care aleg personaje animale sau copii si arunca proiectii concentrate asupra lor) inchid cartea, indiferent cat de lung e drumul.

acasa, cand dau de un astfel de pasaj ma opresc o clipa, imi las emotiile sa izbucneasca iar apoi las ideile sa se inlantuiasca liber, ducandu-ma la o inregistrare suspecta... cu care lucrez apoi...

singura prolema raman atunci filmele; pentru ca, uneori si comediile au fragmente profund induiosatoare, nu mi-am mai permis de mult sa merg la cinematograf insotita...

later edit - ce voiam de fapt sa spun:

acu, un pic mai obiectiv vorbind si mai la rece...

de multe ori, emotiile pe care le experimentam par sa nu fie ale noaste, sa fie imprumutate; sa avem senzatia ca traim emotia altuia... si sa zicem ,,da-l incolo, ca nu e adevarat..."

de fapt, tot ale noastre sunt, doar ca nu ne sunt in mod direct accesibile. contactul cu ale altora e doar calea de acces spre comorile noastre ingropate. chiar daca sunt ingropate in fundul curtii, in groapa cu gunoi.

merita din cand in cand cate o incursiune. chiar penibil de lacrimogena.