cu mult mai mult decat atat

sursa poza

am stat sa ma gandesc cat de mult din ceea ce scriu aici ma reprezinta. cat puteti voi sa stiti despre mine din ceea ce cititi, si cat spatiu mai ramane pentru imaginatie.

cat loc mai e pentru ce puteti proiecta asupra mea din luminile si umbrele voastre, asa cum fac si eu citindu-va, si asumandu-mi acest risc, in numele asemanarilor care ne apropie si diferentelor care ne atrag.

cat din mine era in postarile mai vechi pe care le-am sters si cat in cele pe care, dintr-un motiv sau altul nu le-am mai scris.

si cat voi mai descoperi eu insami despre mine scriind si citind de-ale mele si de-ale voastre. evolutia e inevitabila si splendida, indiferent de incercarile de pe parcurs. trezirea e fascinanta, indiferent de cat de frumoase sunt visele pe care le lasam in urma sau e care le transpunem in realitate.

si suntem mai mult decat toate acestea, mult mai mult decat atat....

mi-e dor deja

nu stiam cum sunt adolescentii cand asteapta concertul vre-unui idol al caruit turneu va poposi si in orasul lor... dar iata, am trecut si eu, la o varsta mai inaintata prin asta...

in week-end am cunoscut un om pe care doream de vre-o cativa ani sa-l vad in carne si oase.

am invatat ca din abecedar tehnici dezvoltate de el. abordari simple si geniale. cumva, din punctul meu de vedere, mai grozave ca altele. din ale altora, nu. ma rog, chestie de preferinte si rezonanata :)

apoi, i-am citit o parte din carti. intr-una m-a fascinat povestind despre cum si-a vindecat mama de cancer, in cateva zile de lungi discutii in care femeia suferinda si-a modificat sistemul de convingeri despre ea insasi si despre relatia cu ceilalati, despre sanatate si boala, viata si moarte. si a mai trait multi ani dupa aceea.

ma asteptam sa vad un om a carui putere personala sa darame muntii.

am vazut un om a carui blandete si gratie cladea incredere si crestea zambete.

ma asteptam sa aflu tenici noi, de o subtilitate care sa ma depaseasca. am constatat cu surprindere (si recunostinta fatza de mentorul meu in de-astea) ca toate tehnicile prezentate imi erau cunoscute. si cu toate astea nu m-am plictisit nici o clipa si l-am ascultat fermecata pana la sfarsit.

in prezenta lui totul parea simplu. sper sa ramana asa si in continuare, aici si acum, in afara campului pe care l-a construit atunci acolo.

intoarcerea Cenusaresei

sursa imagine

in urmatoarele trei zile ma asteapta o minune. identitatea mea are ocazia sa-si faca toate ajustarile pe care le pofteste pentru a se exprima pe deplin... pentru o vreme, pana la o noua etapa a vietii mele, in care voi renaste din ceea ce va deveni candva cenusa...

fericita de ceea ce ma asteapta, nu banuiam ca destinul imi ofera si o gluma pe tema sincronicitatii, asa cum face el mai frumos....

locul in care se va desfasura totul este sala de bal de unde am fugit o data. cu cativa ani in urma, am fost in locul acela la un bal, impreuna cu printul. amandoi, fermecati de sala, de stele si de ceilalati. si un pic jenati de faptul ca zana cea buna nu fusese tocmai pe faza, aratam ceva mai modest decat ceilalti...

atunci mi-am promis ca voi reveni. apoi, asa-i viata, am uitat...

si uite, la multa vreme dupa ce am iesit din acea poveste, dupa ce am iesit si din cea in care am intrat dupa ce am iesit din cealalta... :) iata ca am ocazia sa ma intorc si sa imi repar acea amintire. si inca ce ocazie...

proaspat

empatie. cat?

citeam saptamana trecuta un post despre empatie. imi aduceam aminte ca am invatat ce unealta delicata devine cand o stapanesti si cat de multa grija trebuie sa ai cu ea.

imi puneam probleme legate de asta, pentru ca o stiam sabie cu doua taisuri atunci cand nu mai ai limite intre tine si celalalt. iar asta e ispita mare...

si, cu toate astea, Celui care s-a identificat cu toata umanitatea i-a raspuns, la un moment dat cineva. aici, superba poezie a lui Blaga, Johann Sebastian Bach luand parte la patimi.

oare pe unde?

de zambit. mult...

sursa poza: fotocommunity

nu stiu cum se intampla cand imi ajunge zambetul pe fatza. se petrece brusc, si sunt fericita intr-o clipa, inca inainte sa-mi dau seama ca lumea s-a schimbat.

daca ma uit in jur, ceva arata diferit. n-as putea spune ce. spatiul e mai mare, si are si mai multe detalii. ieri mergeam pe o straduta aproape pustie. si s-a petrecut. intr-o clipa strada s-a luminat, si multe au iesit pe rand in relief. fara legatura aparenta cu sursa bucuriei mele. un caine a sarit cu labele pe gardul lui, fara sa latre. doar asa, sa ne privim. eu il priveam incantata, iar el a inceput sa rada. si eu la fel. cativa pasi mai incolo, m-am oprit sa privesc o pisica. m-a privit si ea, cu bunavointa.

a, probabil ca si asta e, se transmite prin ochi. plusul ala de stralucire. iubire pura :)

iar spatiul in plus, de unde?

am mai studiat un pic mecanismul si am inteles.

cand zambesti, se intind colturile gurii. pe corpul fizic se modifica vre-o cateva linii, se ridica in sus. dar cand zambesti din inima, acolo unde sufeltul e prins de trup, se mai modifica ceva. liniile care o iau in sus trag de celelalte. si panzele albe ale sufletului se umfla. de vant cald de primavara... corabia zboara pe ape, imprastiind picuri stralucitori pe obiectivul care o priveste :)

am intrat...

... in propriul meu vis, imaginandu-mi ca dorm...

e inca putin ceatza, pentru ca mi-e foarte somn, atat de somn ca si dormind mi-e somn inca...

imi place ceea ce visez, si stiu ca e vis. uneori, cand imi dau seama ca visez, in loc sa ma bucur, incerc sa preiau controlul zicandu-mi ca daca devin constienta ca visez, imi pot dirija visul mai departe... rareori reusesc, de cele mai multe ori ma trezesc...
alteori stau pe marginea visului intrebandu-ma daca sa intru in el sau nu... apoi intru incet, ca in apa rece, constientizand granitele si trecerea treptata dintr-un mediu in altul, lent si reversibil...

m-as supara si n-am pe cine :))

Intenţiile pozitive din spatele reproşurilor.

Când îţi reproşez că...., de fapt vreau să spun că aş dori...

Decojite de ton şi de proiecţie, reproşurile sunt modalităţile prin care ne afirmăm dorinţele în mod brut – dorinţe necoapte, aruncate în celălalt. Noi nu ne dăm seama de puterea loviturii, celălalt nu vede potenţialul fructului.
Atunci, el/ea îl aruncă înapoi, cu un minimum de prelucrare (l-a ridicat de pe jos şi l-a şters de praf), însoţit de propria dorinţă.
Potenţialul de a le realiza se epuizează rapid; ultimele picături de energie le folosim pentru a ne îngriji rănile proaspete, surse de viitoare reproşuri.

Afirmându-ne dorinţele ne afirmăm capacitatea sau incapacitatea de a ne construi propriul univers. Reproşându-i celuilalt neândeplinirea lor, il facem vinovat de incongruenţele noastre şi îl legăm de noi cu lanţul vinovăţiei, pentru a ne rămâne alături într-un univers imperfect, generator al unei nefericiri suportabile.

P.S.: şi încă ceva – dacă chiar crezi că ai nevoie de celălalt pentru a-ţi coace fructele, aruncă în el/ea cu flori (ispite, provocări – nu multe, ca să-ţi mai rămână şi de polenizat ); iar dacă îţi dai seama că eşti cel mai bun constructor, după ce ţi-ai umplut universul propriu cu fructe coapte, poţi face din el orice – livadă, muzeu, şcoală, templu, altar, piaţă , filosofie, teorie, sistem – cu condiţia să îţi fixezi graniţele şi preţurile înainte de a deschide poarta.

... şi dacă ţi se pare că am deviat de la subiect, e numai vina ta!!!!

limitele puterii mele de a iubi :)

daca ma intreaba cineva, am raspunsul destul de aproape; cred ca orice fiinta merita si poate fi iubita.
cu toate astea... desi iubesc multi oameni si majoritatea animalelor ceva ma opreste in fatza unui gandac de bucatarie. si el o fiinta. care ar trebui sa intre in definitia de mai sus. si totusi nu.

el ma ajut sa inteleg diferenta intre potential si real.

am stat aseara sa ne pandim reciproc. fara intentii criminale de nici o parte. si totusi, el voia sa treaca mai departe iar eu voiam sa-l inlatur de pe teritoriul meu.

a parasit singur teritoriul. sper.

FALIMENT DE TOAMNĂ ÎN RAI

Plutea prin aer umbra lui Adam
Şi merele mă ispiteau din iarbă
Şi-n clipa când din primul măr muşcam
Cu visele prin frunze stând să fiarbă
Cu teama-n fiecare măr rostogolit
Că-i ultimul, că-s ultima făptură vie
La Dumnezeu şi diavol mă rugam
O, fie numai încă unul, numai fie !

Un şarpe mic, uscat şi obosit
Se legăna aiurea pe un ram
Iar merele luceau mai stins în asfinţit
Când eu, mai disperată, culegeam
Crengi, frunze, iarbă, mere tot mai rar
Uitând de raiul de care mă îndepărtam.

bucuriile zilei

uitati-va si aici!

emotii concentrate

clipa in care am facut fotografia era una obisnuita, simpla. sau cel putin asa parea atunci. cand revad imaginea e mult mai multa emotie, in amintire totul straluceste: iarba, frunzele uscate de pe jos, gardul darapanat si cainele, din varful botului pana in varful cozii. oare am trait si atunci acea clipa fericita si nu am constientizat-o?

oare tot trecutul meu e fericit, prezentul de asemenea iar eu nu imi dau seama de asta ?

vorbe dulci...

uneori sensurile se amesteca, si de aceea e bine sa te gandesti de la inceput ce vrei sa spui si cum sa potrivesti aromele pentru cuvintele cele mai potivite, care sa danseze pe varful limbii, apoi in aer si apoi in urechile celuilalt, sau direct pe buzele lui...

iar daca literele nu se mai leaga intre ele, repeta-le: oooooo, mmmmm.... :))