nostalgia inconfundabila a vanatorilor de absolut

mi-a ramas expresia asta in minte din perioada in care nu vazusem inca vre-unul, dar eram sigura ca am sa-l recunosc atunci cand am sa-l vad.

era intr-o povestire SF, si in povestirile SF, timpul si spatiul sunt redate uneori intens, acut. si/sau cronic, in acelasi timp.

treptat, am inceput sa vad din ce in ce mai multi. pe unii suficient de aproape incat sa le simt dorurile si durerile dupa ceva de departe si, poate, de demult.

pe altii, sa-i banuiesc doar; se ascundeau destul de bine, purtau expresii normale pe care le asortau elegant situatiei, dar ii simteai de nicaieri, si oricand gata sa se desprinda.

sunt cei care asculta cantece pe care nu le mai aude nimeni, poate chiar muzica stelelor, dar nu se bucura de ele.

beau roua si lacrimi si nimic nu le poate potoli setea.

stau de vorba cu pietrele si traduc soaptele vantului, si cu toate astea raman fara cuvinte in situatii simple.

ratacesc prin galaxii, fara sa se poata opri undeva, pentru ca in sangele lor, in codul lor genetic se afla scris ca un blestem cuvintele ,,in alta parte".

nu lupta, dar pot deveni uneori eroi. iar ratacirea devine contagioasa, cei care i-au iubit continuandu-le cautarile fara sfarsit, in vecii vecilor.