i-am scris si eu :))

sursa imagine

de cateva zile ma tot foiam sa pun la posta scrisoarea pentru Mos Craciun. si pentru ca nu era o simpla scrisoare, tot interveneau mici obstacole. ba mi se spunea ca n-am scris bine nustiuce. ba aveam formularul, dar nu mai gaseam ce mai trebuia pe langa. ba plecam prea tarziu de acasa. ba e marti, si martea, pe langa ceasurile cele bune, celelalte sunt prea scurte.

timpul trecea, azi trebuia neaparat. l-am rugat pe un prieten, cunoscator de formule de calculat momente magice, sa-mi spuna care e momentul cel mai potrivit pentru azi. mi l-a calculat. ntttz... ajung eu la posta cu zece minute inainte, dar la usa era o coada de o juma de ora...

cunosc, totusi, o smecherie de recalculat momentul. ar mai fi peste doua ore. intre timp, ma mai plimb, mai cumpar cadouri si alte chestii care nu erau in nici un caz pe lista... de exemplu o cutie cu baloane.

ma indrept din nou spre posta, ajung cu un sfert de ora inaintea urmatorului moment magic... la posta liber, doar doua persoane la ghiseul la care trebua sa ma asez...

ma asez deocamdata la masuta unde se mai scrie una-alta. citesc formulare. imi fac ordine in geanta. schimb zambete cu o fetita imbracata in roz si ii dau un balon rosu. roz n-am.

cu cinci minute inainte ma asez la coada intre timp lungita si il stresez pe tipul din fatza mea, care isi rescria a nu stiu cat oara formularul. stim, cunoastem...

depun scrisoarea pentru Mosul la momentul potrivit. in sfarsit... de bucurie ii ofer tipei de la ghiseu un pumn de monede, ca sa scap de greutatea din portofel. pentru ea e ok, se bucura.

si tot Universul zambeste...

.

p.s. draga Mosule, stiu ca n-am fost prea cuminte anul asta. am facut o gramada de chestii copilaresti care i-au nedumerit (ca sa ma exprim elegant) pe adultii care ma judeca. dar stiu ca Tu ai alte criterii... sa fie ceea ce e mai bine pentru toata lumea...

la pachet si la schimb

zapada se duce, frigul ramane. pana aici as fi zis ca e un pret relativ cinstit de platit. ca doar frumusetea se plateste. doar ca pare din ce in ce mai frig si asta nu mi se pare ok...

asa, ca sa ma laud :)

in general nu prea ma inghesui la concursuri.

dar cate unul ma ispiteste fie cu o tema interesanta, fie cu una accesibila mie, fie cu un premiu atragator.

luna trecuta mi-am dat cu parerea despre depresia de toamna, la concursul de pe 121, iar azi m-am ales in urma acestei chestii cu o frumusete de geanta foto (partea amuzanta e ca micul si dragul meu aparat foto poate inota linistit in ea, impreuna cu familia si prietenii).

asa ca va recomand si voua concursul, tema e generoasa, premiile misto, termenul pana pe 8 ianuarie, ati scapat de o concurenta redutabila (adica io) iar daca aparatul vostru foto e prea mic sau laptopul prea mare pentru minunatele genti si huse oferite, cautam si alte concursuri in care sa castigam laptopuri si aparate foto ;) ... ca daca tot am prins gust de asa ceva...

iar acum imi caut un film, o prajitura mare cu ciocolata si frisca si le voi savura gandindu-ma si eu cu placere la pacea mondiala si cu un usor fior la inclazirea globala. deh, nu le poti avea pe toate...

care puteti sarbatori asa cum se cere, invidia mea sincera :)

vremea marilor hotarari...

in amintirile mele, cele mai puternice senzatii de vacanta le pastrez nu de cand eram eu eleva sau studenta, ci de cand eram profesoara de biologie la liceu. ca elev sau student vacanta pare fireasca, efortul se dozeaza dupa voie si dupa chef; ca profesor trebuie sa fii in forma, nu merge sa chiulesti, asa ca vacanta e mult mai apreciata si dorita...

printre hotararile de inceput de an erau si cele legate de relatiile mele cu elevii mei, relatii care acum, privind in urma, mi se par perfect normale, dar atunci eram considerata mult prea apropiata de ei... ca sa nu zic ca-i rasfatam de-a dreptul...

asa ca dupa o vacanta, dupa Anul Nou, m-am hotarat sa ma centrez mai mult pe continut si mai putin pe relatia cu dragii mei dragi rasfatati...

asa ca am intrat in clasa, i-am salutat si m-am apucat sa predau... nedumerirea lor a fost de bun simt, n-au protestat o ora, doua... dar in cea de a treia intalnire cu ei, dupa ce au vazut ca incep tot asa:

- Doamnaaaaa....

_Da. (scurt, rece, cerand o simpla clarificare)

rasfatatul meu (unul dintre ei, erau destui), abia tinandu-si rasul:

_Chiar asa de rau a fost de Revelion?

...

ei, mai fa pe serioasa daca mai poti...
am ras impreuna cu ei, usurati cu totii...

manusa pierduta

cam asa aratau, manusi obisnuite de lana neagra, destul de uzate.

doar ca una era mai mare decat cealalta. el se mira, de ce o manusa il strange. ea zambea si se prefacea ca se mira si ea, ascunzand faptul ca si una din manusile ei era putin mai larga decat cealalta. dar era manusa ei preferata, pentru ca ii tinea de cald in momentele in care mana ei era in alta parte decat in mana lui. in cele din urma i-a spus... el a zambit atunci si el, si nu i-a cerut-o inapoi. i-a lasat-o impreuna cu celelalte vise, stiind ca in scurt timp isi va retrage mana. de tot.

doar ca, fara mainile lui, ea n-a mai purtat manusile acelea. devenisera, inexplicabil, foarte friguroase.

intrebari de final de an

cati prieteni noi mi-am facut anul acesta? cati prieteni vechi mi-am pastrat? cat timp, si cat de frumos am petrecut impreuna?

cat de indragostita am fost? cat am iubit? cand am renuntat si pentru ce?

ce drumuri noi am urmat si ce lumi noi am descoperit?

cat de mult m-am apropiat de misunea pe care cred ca o am si ce vise noi am visat? cat le-am hranit?

cata magie reala am generat in jurul meu, si cate iluzii am risipit? cat m-am amagit, cat m-am dez-amagit?

ce miracole am trait?

ceasurile bune ale zilelor de marti

zilele de marti sunt frumoase. poate au si ceasuri rele, dar 3 din 24 nu-i mare lucru.

pentru ca au si unul sau doua sau trei ceasuri bune...

anul asta serile de marti au fost cu povesti zise de mine sau de altii pentru mine. iar de o vreme incoace, martea e seara cu dans. asa ca pot sa vina oricate hartii spre mine, le voi rezolva sau le voi amana... si voi aluneca si ma voi strecura dintre ele cu muzica in urechi, grabindu-ma spre sala cu oglinzi, oglinzi din care imi zambesc toate femeile frumoase, leganandu-se ademenitor, unduindu-si umerii si soldurile si pasii si privirile... iar eu imi dau seama ca sunt una dintre ele, bucurandu-ma si aducandu-mi si eu partea la revarsarea si impartasirea...

asa ca nu putea sa inceapa sa ninga decat intr-o zi de marti...

lasa ultimul val...

sursa imagine

despre cate o culoare...

sursa imagine

pentru ca in ultima vreme am facut uz si abuz de o culoare... de care cred ca m-am si umplut... vreau sa trec la perechea ei de iarna...doar-doar o veni si iarna.

ma fascineaza culorile atinse in treacat de umbra altor culori... nu mult, nu de-un amestec echilibrat ci doar asa, vrajite cate un pic...

asa cum culoarea visinie e din punctul meu de vedere un rosu solar indragostit de un albastru pe care n-o sa-l vada niciodata, la fel si culoarea indigo e un albastru adanc, nocturn, ce-si aminteste doar vag ca a inghitit candva rosul...

am ales imaginea de mai sus, chiar daca nu e exact indigo, pentru ca aici, in nervurile petalelor, la limitele vagi dintre culori, se mai vad inca urmele mesei... sau ale sarutului impartasit... sau ale crimei...

in fiecare din cele doua culori pe care mi le cresc in imaginatie e un dor fata de ceva abia amintit, o privire lunga intr-o directie necunoscuta. amandoua intense, nu se potrivesc impreuna, ci doar singure, sau alaturi de alte culori fara pretentii personale. sau de alte culori suficient de puternice pentru a le sta cu demnitate alaturi...

vitalitate

la bucatarie, langa fereastra, alaturi de graul pus la incoltit de sfantul Andrei (trei lanuri de grau: unul pentru mine iar celelalte doua pentru gazdele mele de departe - sa nu le spuneti, dar al meu creste cel mai bine), mai nou, de cateva zile creste si lucerna.

cu vre-o doua saptamani in urma, in raftul cu produse bio de la Cora, gasesc seminte incoltite. de grau, lucerna si multe altele. lacoma, imi cumpar cateva cutii, mai multe decat reusesc sa mananc in intervalul de 6 zile cat scria ca ar fi termenul de garantie.

si oricum le mananc cu greu. ma simt ciudat, dar parca mi-e mai usor sa mananc chimicale sau animale moarte decat plante vii, in plina si exploziva crestere. e ca si cum le-as ucide cu propriile masele. lucerna a ramas ultima si n-am mai reusit sa ma ating de ea. nu pentru ca s-ar fi alterat, ci pentru ca in saptamana in care a stat in frigider a continuat sa creasca!!!!!

cum poti sa mananci asa ceva? in cele din urma, am scos-o din frigider si am asezat-o pe marginea ferestei, la caldura si am udat-o... creste in continuare...

cum e pentru voi?

de cand am inceput sa bantui prin blogosfera, n-am observat ca placerea de a citi carti de hartie sa fi scazut.

sunt domenii diferite si nu mi se pare ca si-ar fura timp, energie sau placere unul altuia. e adevarat, stau inca destul vreme pe aici. dar asta nu ma face sa renunt la citit, ci poate la vre-o picatura de somn. ceea ce nu e asa mare lucru, ca daca mi-ar fi mai somn, m-as culca, indiferent de ce scriu unii-altii din cei dragi sau din cei doar urmariti.
mi-ar placea sa stiu cum vedeti voi asemanarile si/sau diferentele dintre a citi bloguri si/sau carti. si nu ma refer la a urmari articolele sau comentariile de pe vre-un blog de prieten sau doar interesant. ci de a citi efectiv blogul, de a te scufunda in el ca intr-un roman din categoria preferata.
poza furata de aici.

online 1, online 2...

stau si ma uit in monitor si tu la fel. nu ne vedem. probabil citesti ce scrie, auzi muzica.

e ca o oglinda cu doua fetze. nu ma vezi, nu te vad. oarecum ne simtim. uneori chiar banuiesc ca esti tu, dupa usoara vibratie care trece prin fatza literelor. si atunci ma gandesc la impactul probabil al vorbelor mele asupra ta. sper sa intelegi ce-am scris, iar uneori sper sa nu intelgi exact ce am vrut sa scriu. ma bucur sau ma enervez daca da, sau daca nu... :)

de fapt, uneori ma gandesc ca nici nu existi in realitatea mea (normal, fiecare exista in realitatea lui) iar realitatea comuna e definita de spatile comune in care ne intalnim, in acelasi timp, sau in bucle temporale diferite.

uneori as vrea sa imi pot trece mana prin monitor sa te ating, mai mult decat cu mintea. alteori, imi trec cu grija gandurile si emotiile pe langa tine, pentru ca atingerea mai mult sau mai putin intamplatoare sa nu le deranjeze pe ale tale.

e posibil ca uneori sa zambim in acelasi timp. din motive diferite, personale si netransmisibile. si sa ne simtim reciproc zambetul :)

aniversari...

zilele astea am implinit cinci ani. (cum le mai place femeilor astora sa sarbatoreasca tot ce se poate... :)))

cinci ani de cand pot spune ca am inceput o noua viata. ca tot omul, din cand in cand o mai iau de la inceput... si inceputul e bun...

trec in continuare cateva cuvinte de la aniversarile de anii trecuti.

....am împlinit doi ani.
Ce relevanţă ar putea avea o asemenea aniversare când eu am de fapt mult mai mulţi şi mă străduiesc să trăiesc aici şi acum ? Are, pentru că până acum doi ani, aici şi acum avea doar sensul unei scurte pauze între regretele trecutului şi teama de viitor.
Deci, aceşti ultimi doi ani din viaţa mea sunt doi ani de creştere şi dezvoltare conştientă.....

....Din când în când mă mai împiedicam şi eram fericită să văd că sunt ajutată să mă ridic; aşa că mersul şi apoi alergatul prin grădina cu lumini şi umbre a devenit uşor şi plăcut. De cele mai multe ori, când altcineva de lângă mine îşi lumina o zonă de umbră de pe harta proprie, lumina se răspândea şi pe hărţile altora, aşa că mi-am dat seama de avantajele de a creşte şi a mă dezvolta alături de alţii. Mi-am scos şi eu umbrele la curăţat: cu lumină din interiorul meu, cu lumină din afara mea (dăruită fie în doze blânde şi suportabile fie cu intensitatea şi splendoarea fulgerului), cu râsete şi cu lacrimi. Cu timpul, lacrimile s-au transformat în cuvinte, iar harta mi s-a lărgit. Vechile ziduri se dărâmau, înlocuite cu gard viu....

....O dată cu ieşirea din adolescenţă au apărut primele satisfacţii ale vieţii de adult: am început să folosesc, cu grijă şi respect, uneltele mele, acum îndelung şlefuite, şi în grădinile altora. Deocamdată discret: în treacăt ridic câte o piatră sau arunc o sămânţă; sau pur şi simplu povestesc despre cum lucrez în grădina mea iar celălalt alege să facă şi el ceva... sau nu. În timp, contribuţia mea va deveni mai importantă; încă mai am de învăţat şi de experimentat în propria grădină.....

....Avantajul principal al dezvoltării personale e cel că poţi creşte fără dureri de creştere şi nu trebuie să îmbătrâneşti pentru a găsi cele mai multe răspunsuri. O dată ce ai învăţat să le cauţi, vin ele singure, e suficient să le chemi... Aşa că am putut face, desface, reface în doi ani cam tot ce nu făcusem suficient de bine până atunci... Şi voi întâmpina cu mare entuziasm tot ceea ce urmează.....

....Am trei ani. Anul trecut pe vremea asta mă credeam adult. Sunt un copil mic, am trecut (cu ajutorul speranţei şi încurajărilor) de dilema încredere / neîncredere, am învins (cu curaj şi perseverenţă) ruşinea şi îndoiala, mă îndrept către autonomie şi îmi pregătesc iniţiativele....

....Am învăţat să-mi accept stările, mulţumindu-le pentru mesajele pe care mi le aduceau, de îndată ce reuşeam să le traduc. Cu traducerea în faţă şi pe faţă, îmi scot măştile în faţa oglinzii, iar pe unele din ele şi în public. Doar pe unele; din vechea ruşine a mai rămas o umbră de pudoare, necesară pentru păstrarea echilibrului în mediu....

....Echilibrul cu mediul mă ajută ca dezvoltarea să nu devină ostentativă, indiferent cât de mari sunt transformările. Astfel, cutremurele identitare ajung la bază ca frisoane agreabile, iar schimbarea / înlăturarea măştilor e văzută de jos ca simplu ritual al fazelor lunii... sau stelelor... indiferent dacă ,,jos” ar fi baza piramidei lui Keops, a lui Maslow sau a lui Dilts.
Mă lupt cu orgoliul celui care, modelând figura Sfinxului, e perceput de cei care stau la umbră ca deţinător al răspunsurilor. Mă sprijin de valorile-scop, mă dau la o parte din lumina soarelui şi pun doar întrebările... La unele din ele nici eu nu mi-aş răspunde... încă. Poate după încă o mască jos. Şi încă una... nu mai sunt un sfinx, sunt o ceapă....

....Aş fi împlinit 4 ani, m-aş fi dat rotundă sau pătrată fără să mă simt întreagă. Aş fi aşteptat, aniversare de aniversare să se petreacă ceva, să apară siguranţa că vreau şi pot. Ritualuri peste ritualuri, cu un sens din ce în ce mai diluat, aşteptând oglindirea unei bucurii....

....si au trecut cinci ani, si ultimul a fost cel mai bun... deja arborii din gradina mea cresc. sunt mai eu insami decat oricand. au cazut o gramada de masti si de atasamente. cresc inca, si mai naparlesc din cand in cand. sub coaja veche, pielea noua e de fiecare data cea mai confortabila....

...cresterea e continua. doar constientizarea ei, la anumite intervale e un motiv de a sarbatori...

ghicind prezentul in trecut si viitorul in prezent

nu, nu tot viitorul. doar una din liniile lui; din infinitatea de posibilitati, cea mai probabila, daca evolutia stagneaza...

la inceputul unei relatii, a unei prietenii exista o zi sau o seara, sau o noapte speciala, de care iti vei aduce aminte multa vreme. e vorba de cea in care cunoști, in care ceva se ridica in fata ta, se deschide, se dezvaluie si ti se permite sa vezi viata omului de langa tine de undeva de sus, in ansamblul ei... si sa o intelegi...

stati si depanati impreuna amintiri... sau poate doar celalalt povesteste, iar tu asculti. si dupa multe amintiri mai mult sau mai putin importante, vine randul Povestii. cea in care s-a cristalizat tiparul, cea in care s-a format sistemul de convingeri, cea care te face sa-l intelegi cu adevarat pe celalalt si sa-i respecti nenumaratele marunte sau mari alegeri care, pana la urma v-au adus fata in fata...

momentul acesta special al conectarii la Povestea celuilalt e cel de care iti vei aminti ca fiind definitoriu in relatia dintre voi, indiferent de cursul si parcursul ei. pentru ca e momentul in care l-ai acceptat pe celalalt cu tot ceea ce are mai bun de oferit, sau mai greu de dus, si tot ceea ce reprezinta asta pentru tine.

majoritatea prietenilor mei mi-au devenit dragi tare incepand cu acele momente. si simaptiei si atractiei initiale s-au adaugat respectul si dragostea.

uneori, daca omul drag nu se schimba, ii poti prezice viitorul, privind in acel moment. si i-l poti spune in masura in care ti-o cere sau ti se pare util sa stie. uneori, daca e foarte important pentru el sa afle, chiar cu pretul relatiei voastre.

alteori, daca schimbarile aduc transformarea, e important sa tii pasul si sa-l eliberezi din tiparul din care el insusi s-a eliberat. sa-i fii alaturi in masura in care esti in stare. sa-i vezi cresterea si sa i-o accepti, chiar daca inca nu ii cunosti drectia.

sunt cu mine de atata vreme. pot sa spun ca ma cunosc si ma inteleg si ma accept in mare masura. aproape complet. si totusi, privind in viitor nu pot sa-mi ghicesc acele aspecte pe care daca mi le-as marturisi, mi-ar pune in pericol relatia :))

clipe de sinceritate. bucuriile trupului :)

am iesit din sala cu tot corpul zambind.

nu numai colturile gurii si ochii, zambeau si muschii si oasele, si mana de pe clanta, si fularul, si ghetele...

ca si cum as fi trecut dintr-o sarbatoare in alta. in pas de dans...

muzica a ramas in urma, dar nu toata. o parte e inca in mine, in sange, alergand prin corp. sigur, inca nu circula cum trebuie, se mai impiedica pe la articulatii. cam pe la toate... se mai opreste pe traseele mult mai largi si mai ocolite decat ar trebui, se mai intristeaza cand, incapabila sa tin ritmul fac doar jumatate din miscari...

inca mai apare febra dupa fiecare lectie de dans. dar usoara tensiune ma face sa doresc sa merg mult si repede, cu ritmul inca in mine...

inca ar mai fi umbre care sa ma impiedice sa ma bucur deplin. imaginea din oglinda, a unei femei care are cam dublul mediei de varsta si greutate al colegelor de sala. dar aceasta imagine se dizolva in timpul dansului, ramanand doar miscarea. si bucuria de a privi la frumoasele din jurul meu...

inertia care imi face corpul prea lent pentru ceea ce mintea ii arata si inima ii cere. impinsa la o parte de surpriza de a vedea ca totusi reactioneaza, ca trupul, inima si mintea sunt toate ale mele si prin dans se armonizeaza treptat...

bucurii nesperate, nebanuite pana nu de mult...

multumesc din suflet, Kamilla!