sâmbătă, 5 decembrie 2009

aniversari...

zilele astea am implinit cinci ani. (cum le mai place femeilor astora sa sarbatoreasca tot ce se poate... :)))
cinci ani de cand pot spune ca am inceput o noua viata. ca tot omul, din cand in cand o mai iau de la inceput... si inceputul e bun...
trec in continuare cateva cuvinte de la aniversarile de anii trecuti.

....am împlinit doi ani.
Ce relevanţă ar putea avea o asemenea aniversare când eu am de fapt mult mai mulţi şi mă străduiesc să trăiesc aici şi acum ? Are, pentru că până acum doi ani, aici şi acum avea doar sensul unei scurte pauze între regretele trecutului şi teama de viitor.
Deci, aceşti ultimi doi ani din viaţa mea sunt doi ani de creştere şi dezvoltare conştientă.....

....Din când în când mă mai împiedicam şi eram fericită să văd că sunt ajutată să mă ridic; aşa că mersul şi apoi alergatul prin grădina cu lumini şi umbre a devenit uşor şi plăcut. De cele mai multe ori, când altcineva de lângă mine îşi lumina o zonă de umbră de pe harta proprie, lumina se răspândea şi pe hărţile altora, aşa că mi-am dat seama de avantajele de a creşte şi a mă dezvolta alături de alţii. Mi-am scos şi eu umbrele la curăţat: cu lumină din interiorul meu, cu lumină din afara mea (dăruită fie în doze blânde şi suportabile fie cu intensitatea şi splendoarea fulgerului), cu râsete şi cu lacrimi. Cu timpul, lacrimile s-au transformat în cuvinte, iar harta mi s-a lărgit. Vechile ziduri se dărâmau, înlocuite cu gard viu....

....O dată cu ieşirea din adolescenţă au apărut primele satisfacţii ale vieţii de adult: am început să folosesc, cu grijă şi respect, uneltele mele, acum îndelung şlefuite, şi în grădinile altora. Deocamdată discret: în treacăt ridic câte o piatră sau arunc o sămânţă; sau pur şi simplu povestesc despre cum lucrez în grădina mea iar celălalt alege să facă şi el ceva... sau nu. În timp, contribuţia mea va deveni mai importantă; încă mai am de învăţat şi de experimentat în propria grădină.....

....Avantajul principal al dezvoltării personale e cel că poţi creşte fără dureri de creştere şi nu trebuie să îmbătrâneşti pentru a găsi cele mai multe răspunsuri. O dată ce ai învăţat să le cauţi, vin ele singure, e suficient să le chemi... Aşa că am putut face, desface, reface în doi ani cam tot ce nu făcusem suficient de bine până atunci... Şi voi întâmpina cu mare entuziasm tot ceea ce urmează.....

....Am trei ani. Anul trecut pe vremea asta mă credeam adult. Sunt un copil mic, am trecut (cu ajutorul speranţei şi încurajărilor) de dilema încredere / neîncredere, am învins (cu curaj şi perseverenţă) ruşinea şi îndoiala, mă îndrept către autonomie şi îmi pregătesc iniţiativele....

....Am învăţat să-mi accept stările, mulţumindu-le pentru mesajele pe care mi le aduceau, de îndată ce reuşeam să le traduc. Cu traducerea în faţă şi pe faţă, îmi scot măştile în faţa oglinzii, iar pe unele din ele şi în public. Doar pe unele; din vechea ruşine a mai rămas o umbră de pudoare, necesară pentru păstrarea echilibrului în mediu....

....Echilibrul cu mediul mă ajută ca dezvoltarea să nu devină ostentativă, indiferent cât de mari sunt transformările. Astfel, cutremurele identitare ajung la bază ca frisoane agreabile, iar schimbarea / înlăturarea măştilor e văzută de jos ca simplu ritual al fazelor lunii... sau stelelor... indiferent dacă ,,jos” ar fi baza piramidei lui Keops, a lui Maslow sau a lui Dilts.
Mă lupt cu orgoliul celui care, modelând figura Sfinxului, e perceput de cei care stau la umbră ca deţinător al răspunsurilor. Mă sprijin de valorile-scop, mă dau la o parte din lumina soarelui şi pun doar întrebările... La unele din ele nici eu nu mi-aş răspunde... încă. Poate după încă o mască jos. Şi încă una... nu mai sunt un sfinx, sunt o ceapă....
....Aş fi împlinit 4 ani, m-aş fi dat rotundă sau pătrată fără să mă simt întreagă. Aş fi aşteptat, aniversare de aniversare să se petreacă ceva, să apară siguranţa că vreau şi pot. Ritualuri peste ritualuri, cu un sens din ce în ce mai diluat, aşteptând oglindirea unei bucurii....

....si au trecut cinci ani, si ultimul a fost cel mai bun... deja arborii din gradina mea cresc. sunt mai eu insami decat oricand. au cazut o gramada de masti si de atasamente. cresc inca, si mai naparlesc din cand in cand. sub coaja veche, pielea noua e de fiecare data cea mai confortabila....

...cresterea e continua. doar constientizarea ei, la anumite intervale e un motiv de a sarbatori...

6 comentarii:

Amrita spunea...

Te imbratisez asa cum doresti tu! stiu, stiu ce spui tu aici... e greu si fff usor!

imbratisari de seara altfel!

ajnanina spunea...

Amrita,
da, imbratisarile de seara au fost altfel :))

stii, s-ar putea ca si ceea ce stii sa fie altfel :)) dar asta adauga farmec jocurilor.

e greu un timp ce si e foarte usor dupa. e ca urcatul si coboratul scarilor. le simti doar in timp ce esti pe ele, dar nu ele sunt importante, ci destinatia.

John Constantine spunea...

la cati mai multi ani din ce in ce mai buni :)
citeam ultimul comentariu si mi-a venit in minte ce vroiam sa zic despre acest articol: acum 5 ani ai inceput sa urci o scara si ai tot urcat-o in acesti ani (cu diverse opriri pe parcursul ei pentru reflectii)...
inca un lucru sa-l zic ce are leg cu scara dar si cu viata (mai evidenta poate ca spirit): odata ajunsa intr-un punct nu mai poti cobora, ori stai pe loc, ori te inalti. imi place ac idee a evolutiei de la care nu mai poti da inapoi

ajnanina spunea...

John, multumesc de urare, tot binele si toate bunatatile si in anii tai, prezenti si viitori!

asa e, o data ce ai pasit pe prima treapta, evolutia e inevitabila...
poti stagna, te poti impiedica, poti sa sari mai multe trepte, te poti rostogoli inapoi pe scari, dar niciodata pana la baza :)

DoarEu spunea...

La multi ani cu o crestere armonioasa!

ajnanina spunea...

multumesc, draga mea, si tie!