Ora

,,sarbatoarea e incununarea pregatirilor de sarbatoare" / A de Saint-Exupery

O dată pe saptamana sau, uneori la două săptămâni, într-o o zi anume şi la o oră anume emoţiile mele se adună toate la suprafaţă. Unele dintre ele urmează să se exprime. De cele mai multe ori nu ştiu nici eu şi nici ele care sunt emotiile carevor avea întâietate. Cu câteva zile înainte toate se zbat şi se agită, iar eu încerc să le traduc în cuvinte, să le aşez unele lângă altele, cu legături, amintiri şi dovezi. Le explic că dacă mă lasă să le aşez în ordine, pot să le scot la suprafaţă pe toate. Doar să aibă răbdare să le scutur, să le îmbrac frumos pentru vizită. Unele aşteaptă, răbdătoare, de mulţi ani. Altele rup totul în jur. Nu eram decat eu în jurul lor, şi eu nu le mai ajung.

În ziua aceea, undeva/cândva, între după-amiază şi seară mă pregătesc să urc dealul. E linişte peste tot, nimeni în jurul meu din momentul în care închid usa şi momentul în care am ajuns şi sun la uşă. Drumul începe într-o grădină, se continuă pe străzile dintr-un cartier liniştit, trece printr-un parc, pe lângă o biserică mică-mică şi pe lângă o fântână secată, inutil păzită de patru broaşte verzi.Uneori pe alei se prelinge câte o pisică. Ma opresc si imi trec mainile prin blana ei.

De cele mai multe ori am timp să mă plimb puţin şi prin parc. E pustiu, şi chiar dacă uneori mai sunt câteva persoane, nu le aud. Alteori trec pe lângă parc, ocolesc biserica si aleg cealaltă intrare, doar pentru plăcerea de a vedea lumina aprinsă la ferestre. Atunci mi se pare că timpul se opreşte o clipă şi las să mă pătrundă bucuria. Clipa aceea mă umple atât de tare, încât nici emoţiile de la suprafaţă nu mai au nimic de zis. ,,Ce te aduce aici?” ,,Nimic, doar am văzut lumină la tine şi am intrat”. Totul e aşa cun trebuie să fie.

Aş putea să merg o staţie cu autobuzul, dar nu mă ajută cu mult. Aleg să merg pe jos, e drumul cel mai scurt – o jumătate de oră în ritm de plimbare, respiraţia sincronizată cu mersul, fiecare pas adâncindu-mi transa. Ieri am privit îndelung ceaţa şi picăturile de apă de pe crengi. Totul simplu, aproape perfect. Doar pentru că am ajuns aproape, la câţiva paşi şi câteva clipe distanţă de vârf. Aş putea să mă opresc şi aici, cu un pas înainte, să nu merg până la capăt, e atat de bine... dar emoţiile care acum sunt doar obosite de aşteptare şi-ar relua asaltul cu forţe sporite. Clipele de graţie trăite sunt doar împrumutate din cele care urmează, ca să mă ajute să fac ultimul pas.

După ce sun şi intru am câteva minute să mă reobişnuiesc cu lumea în care tocmai am intrat. Camera e vie şi atâta timp cât sunt doar eu în ea nu încetează să mă uimească. Nu se schimbă aproape nimic, dar totul e diferit. Nuanţe noi, moduri noi de a mă raporta la spaţiu. Stare de siguranţă trăită cu intensitate. Bucuria creşte cu violenţă, inundându-mă fără să mă rupă. Apoi ora începe.