Ne-a zis să o luăm în brațe și să îi facem loc în inima noastră și m-am
uitat în urmă după o versiune pe care să o pot căra și care să stea cuminte. Nu
era o amintire vie, ci o imagine dintr-o poză în care părea drăguță. Între doi
și patru ani, vârstă nedefinită și neimportantă. Nu că s-ar fi zbătut prea
mult, presupun că de la început blocajele erau specialitatea ei, dar greutatea
a fost întotdeauna o problemă, cine știe, poate avea și ea un bolovan de cărat
de dinăuntru, sau poate un munte de pietricele.
Am luat-o în brațe și s-a lăsat moale, deși nu înțelegea nimic din ce vreau
de la ea – să fi fost încredere sau resemnare? M-a recunoscut sau deja nu îi
mai păsa? Am urcat încet muntele cu ea în brațe și apoi a intrat încet-încet în
inimă. Nu o iubeam încă, nici nu știam prea bine cum să fac să nu o sperii. Până
am ajuns a adormit sau a intrat în amorțire.
Ea să fie oare piatra de pe inimă? De când e oare acolo? Și oare de aceea
nu mai încape nimic, nici măcar eu? E ea, suntem eu, oprită în dezvoltare,
calcifiată în atriul stâng ca într-un uter căruia îi e din ce în ce mai greu să
se contracte?
Nu știu nici să o trezesc, nici să-mi golesc inima. Încerc să vorbesc
despre ea, dar mi se oprește în gât, pentru că pe atunci probabil că nu avea prea
multe cuvinte. Nu îi dădeam/ nu îi dădeau atenție, așa că nu știa să ceară. Abia
după patru ani, când a învățat să citească, cuvintele și-au făcut loc treptat
în ea – cuvintele scrise. Poate că trebuie să-mi învăț inima să scrie și apoi,
când se va contura ceva să încerc din nou să o nasc / să mă nasc.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu