Doomiioptișpe

N-am prea mai scris retrospective de când a început bătrânețea. Să–mi găsesc și eu acum detalii ale călătoriei prin zonele mai bolovănoase ale drumului... dar simt nevoia unei scurte recapitulări ca și cum aș șterge încărcătura apăsătoare pe care o simt din ce în ce mai concret în inimă și articulații. Și da, pe măsură ce scriu, apăsarea se șterge...

Ianuarie a fost greu de dus, în dezamăgire și neputință, repetând în oglindă anul anterior, dar fără speranță. Și greul a crescut până în aprilie, când, de Sărbători, a coborât în pământ. Pământul acela a rămas rece și uscat pentru că mi-am reluat repede viața obișnuită, fără să vorbesc, fără să-i onorez trecerea. O vreme m-am prefăcut că nu s-a întâmplat nimic, apoi a trebuit să spun. Încă nu doare, și mă doare că nu doare.

Din martie am avut șansa să (re)întâlnesc o oglindă prețioasă și asta m-a ajutat să mă umplu de mine atunci când plecarea m-ar fi putut goli. Egoismul și egocentrismul m-au salvat, amânând doliul pentru o perioadă nedefinită, diluându-l. Mă privesc și acum, alternând toate stările, descoperindu-mi mii de proiecții, de lașități, de laturi, de bucurii și tristeți. Uneori, cu cât imaginea din oglindă e mai clară, adâncurile mele se tulbură. Și aleg să merg mai departe, prin marea de emoții, acceptându-le, trăindu-le, controlându-le doar exprimarea (da, da, mi-ați spus toate că e mai bine să simt, chiar dacă doare...). S-au reactivat teme adormite, m-am amuzat și am suferit cu îngăduință, folosind ca plasture schimbarea locului cu celălalt... chiar fără voia lui...

Marea, cea reală și exterioară, mi-a fost bună și primitoare la sfârșitul verii. Brațele ei mă leagănă și acum, periodic, pentru că mi-a redat contactul cu apă, contactul cu corpul, cu senzațiile lui, cu plăcerea. Corpul scufundat și aburit a reînceput să simtă bucurie – și, pentru câte o scurtă perioadă, aproape extaz. Așa că, alături de prietene, mă reîntorc în apă de câte ori pot.  Câte o zi de apă și aburi spală durerile altor zile și așa viața devine mai ușoară.

M-am întors și la pământ crezând ca trebuie să-mi susțin rădăcinile. Din fericire, mai mult le-am simțit. De primăvară până în toamnă, de două ori pe lună am mers în locurile de unde îmi trag o parte din sevă. La început, călătoriile păreau doar obligații. Apoi, treptat, au devenit nevoi și bucurii. Am reluat contactul cu pământul – unul încă bun și hrănitor, am fost martoră la trecerea timpului prin grădină și pădure – de la crengi goale la frunze, flori și fructe și înapoi la crengi goale. M-am simțit aproape împlinită.

Încă nu știu dacă am reunțat la identitatea de terapeut, deși așa pare. Mi-am revăzut marea iubire de două ori anul ăsta și m-a durut tare de fiecare dată. Mă hrănesc periodic din întâlnirile cercului de femei pe care îl găzduiesc. Nu e terapie, dar suplinește nevoia mea de terapie. Și de autoimportanță... și m-am alăturat și altui cerc magic, pentru a privi și marginile – cu bucuria lipsei de responsabilitate.

La finalul verii, am avut 7 săptămâni în care corpul a devenit și fizic mai ușor. A fost un plus de energie și de speranță, procesul s-a oprit la prima halcă de emoții nedigerate. Sper să îl reiau...

Privind în oglindă, mi-am descoperit o altă privire. Am (re)început să pictez, iar uneori lumea devine intens tridimensională, arătându-și relieful și profunzimea. Din păcate, realizările nu mi-au egalat bucria percepțiilor, dar sper că voi continua.

Dacă ar fi să aleg cele mai fericite momente ale anului... primul care îmi vine în minte este cel din grădina părăsită de peste râu. Sfârșit de septembrie, abundență de mere roșii, unele rămase pe crengi, altele rostogolite pe jos, acoperind aproape complet iarba. Contrastul între vitalitatea merelor și absența oamenilor, bucurie aproape violentă. Am mâncat vreo două mere, am simțit nevoia să mă conectez cu ființe dragi. Am revenit după o vreme, între timp cineva le strânsese, dar imaginile inițiale mi-au rămas.

Apoi - primirea ariciului, a cărților, clipa în care a căzut o frunză din copacul lui Platon, sauna Light storm de la Therme... momentele în care am vorbit și m-am simțit ascultată... momentele de inspirație și proiectele care au ieșit și vor ieși din ele – lucrul cu lupoaicele, tarotul psihosomatic...

Așa că anul se încheie cu speranță....