Și-a scos liniștit pensula și a
trasat câteva linii pe hârtia din fața lui. Și din fața mea. Liniile erau roșii
și pe măsură ce le desena mi se întuneca privirea. Nu avea vopsea roșie, de
unde apăruseră? Întotdeauna picta cu negru. I-am privit mâinile, nici una dintre
zgârieturi nu sângera. Aș fi
fugit, dar nu puteam, liniile roșii mă țineau legată de scaun, cuvintele lui la
fel. Cuvintele erau trasate cu vopsea neagră, și am închis ochii să nu le mai
aud, păstrând doar vocea. Privirile mi-au revenit treptat, liniile s-au retras
din jurul meu, rămânînd pe hârtie, ca pe o piele subțire, albă de frig și de
frică.
Când am început să aud din nou cuvintele, povestea aproape se terminase. Aș
fi vrut să spun ceva, să știe că, deși mi-a fost frică, n-am fugit de tot, am
stat acolo cu el. Nu voiam să repet cuvintele, așa că i-am luat pensula din
mână și am trecut si eu peste liniile roșii. Cu mâna mea, pensula a șters urme
albe peste vopseaua roșie. A început să ningă și să se încălzească, să mă
încălzesc.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu