cateva ore prin drumul pe jumătate prăfuit, pe jumătate asfaltat, încins cu totul, și câțiva ani în urma, drumul părându-mi-se mult mai lung în pustietatea lui. n-am mai trecut pe aici de trei ani, n-am mai trait aici de treisprezece. nu-mi amintesc evenimente, doar imagini/flash și stări, în toată subiectivitatea lor.
cu teama ca locul să nu fi dispărut total, fie sub valuri, fie sub faleză. încă era.
cu teama ca imaginația mea să nu fie lovită de diferențe prea mari. cu lumina fierbinte în ochi și pe creștet și cu papucii împiedicându-se printre bolovani.
și am ajuns. și m-am îndreptat automat spre o zonă de câțiva metri de nisip și apă, în care nici nisipul, nici apa și nici aerul nu mai aveau cum să fie aceleași.
și totuși erau. m-am așezat, m-am ridicat, m-am dezbrăcat, m-am îmbrăcat, am intrat, am ieșit. m-am bucurat, m-am întrebat... ce era oare la fel? era nespus de bine. era stasifacția de a fi ajuns aici, unde apa are o anumită culoare, o anumită căldură, o anumită densitate; unde lumina e ca nicăieri altundeva, unde imaginația mea înoată liberă printre ființe de lumină albastră. locul meu, spațiul meu, de neconfundat, cel mai real dintre toate visele.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu