Ganduri vechi si uscate...

Zilele trecute am vizitat oraşul unde te-ai născut şi am cules câteva amintiri din copilăria ta. Într-un fel sau altul crezusem că ai fost bătrân dintotdeauna, până când, într-o zi, furat de amintiri, ne-ai povestit cum ai învăţat să zbori pe strada C. Am rămas uimit şi încântat. Detaliile care te umanizau mă făceau fericit. Îmi aduceau mai aproape speranţa că într-o zi acea lumină orbitoare pe care o bănuiam în mintea ta şi din care ne dăruiai jerbe de artificii se va trezi şi în mintea mea...

Aşa că am intrat în oraşul tău cu această amintire – de fapt amintirea unei amintiri care nu-mi aparţine, dar mă aducea mai aproape de mine, cel care mi-aş fi dorit să fiu. Am cumpărat o hartă, cu o strângere de inimă; e foarte posibil ca în timpul care a trecut, numele străzii să fi fost schimbat. Sau, poate strada însăşi să fi dispărut.

Două zile m-am plimbat degeaba. Mă rog, nu chiar degeaba, m-am plimbat prin oraşul vechi, am vizitat bisericile şi prăvăliile de dulciuri, cele mai bune din câte am mâncat vreodată. În cea de a treia zi, cercetând nişte hărţi vechi în biserica în care sfântul arăta cu un deget ameninţător spre clădirea care se ghicea dincolo de ziduri, am găsit-o! Şi o primă scînteie luminoasă mi-a trecut prin faţa ochilor. Oh, bucurie peste bucurie, deci degetul arăta chiar într-acolo... am alergat pe marginea serii până la capătul ei de sus.

M-am aşezat întâi pe un colţ de zid să mă odihnesc. Am privit îndelung strada, până când casele care o mărgineau s-au estompat. Din fericire era seară şi strada aproape goală. Aşa că nimeni nu m-a văzut când am început să alerg cu marginile hainei fluturând, şi cu scânteile luminând o clipă şi apoi stingându-se  în urma mea. Pentru câteva clipe chiar am crezut că am să zbor. Şi poate chiar am zburat...

Când mi-am revenit, în lumina rece a felinarului de deasupra mea începuse să ningă cu fulgi cenuşii. Prima zăpadă a anului. Capul mă durea îngrozitor, scânteile se stinseseră toate şi nici urmă de poveste pe nicăieri. Mi-am strâns haina pe lângă mine şi am plecat mai departe.

În oraşul în care se spusese că ai fi putut fi, nimeni n-a auzit de tine. Şi totuşi, o urmă am găsit. Un volum de vechime incertă care putea foarte bine să fie al tau. Pecetea ta, autor necunoscut. Anticarul nu voia să-l vândă. Nu mă întreba cum l-am obţinut. Am căutat un loc liniştit unde să-l citesc. Mi-am imaginat că îl citesc cu vocea ta, suna cât se poate de credibil. La un moment dat am tresărit şi au apărut câteva scântei: ale tale erau cuvintele, le-am recunoscut! Oh, şi cît de frustrat fusesem când le-am auzit prima dată...

,,in copilarie bomboanele-cuvinte nu sunt asa importante. atunci se mananca fructele-senzatii si prajiturile-emotii, care cresc mai aproape de pamant :)
copacul cu cuvinte e pentru adulti, dupa ce trece ,,ce", ,,de ce", chiar si ,,cum" si creste ,,pentru ce" si se ofileste ,,la ce bun"...”

Am savurat acum cuvintele ca pe bomboane. Doar că gustul îmi părea vechi şi prăfuit. Imaginile revenite din trecut au plutit în faţa mea o vreme: ochii care îţi sclipeau când vorbeai despre acele bomboane cu toate aromele; gestul hotărât al mâinilor când pronunţai ,,cum”… privirea încărcată de semniifcaţii pe care mi-ai aruncat-o câd ai rostit ,,la ce bun?” pentru că acel ,,la ce bun” era al meu, zădărnicia care mă încerca înainte să te cunosc şi care mă chinuie şi acum, după ce ai plecat…

Şi am plecat şi de acolo.

Între timp, până când te voi găsi, îmi scriu propria carte. Am să o scriu fără să recitesc nici un cuvânt din ea până la final, până când te voi găsi. Vezi, îmi las şi îţi las sufcient timp… şi atunci voi fi tare curios să aflu dacă sclipirile pe care le voi prinde şi le voi strivi pe hârtie vor fi ale mele sau tot ale tale. Voi folosi pentru scris acel timp secret pe care mi l-ai dezvăluit atunci când mi-ai dăruit primul calendar, zilele pătrate şi albe dintre luni. Între ieri şi azi a fost un astfel de timp. Azi încep.