La ultima întâlnire a laboratorului de
scriere confesivă, pe la începutul lunii, Mario ne-a sugerat o temă: să scriem
un jurnal timp de o lună şi 20 de ani. Adică, pentru fiecare zi a lunii să încercăm,
alături de povestea zilei respective să ne reamintim ce am făcut acum 10 ani şi
să ne imaginăm ce vom face peste alţi 10. Cu amintirile m-am descurcat cat de cât, pentru că, pe vremea când scriam
aproape numai de mână, scriam mai mult. Cu imaginaţia, provocarea e să aleg, dintre toate liniile de destin, dintre toate
viitorurile posibile, pe cel mai frumos. Un ochi pe faţă, unul pe dos, unul
alunecat. Cu speranţă şi amuzament.
Am să păstrez experimentul acesta într-o
capsulă a timpului şi am să mă bucur de rezultatele lui peste 10 ani... şi mă
bucur de acum ştiind că am o ancoră care să mă tragă înainte încă 10 ani...
O capsulă a timpului a fost, pentru o
vreme şi blogul acesta, şi încă mai
savurez din când în când feliuţe de timp de acum 4-5 ani, încă proaspete şi
inepuizabile. Am scris mai puţin de când am intrat pe facebook. Şi de când una-alta mi-au mai tăiat cheful de
scris. Dar am scris totuşi, şi dările de seamă anuale îmi folosesc atunci când
vreau o conservă mai concentrată.
Aşa că, pentru la anul, când voi căuta
să-mi amintesc, iată ultimii câţiva ani, în recapitulări anuale.
În 2011, blogul era închis. Aşa că
reconstituirea ar fi mai grea. Dar printre rânduri puţine, roata s-a
rostogolit.
Pentru alte detalii, îmi recitesc CV-ul J... dar acolo nu e mare lucru din viaţă,
ci doar pietre de hotar şi dovada că n-am rămas sub ele. Zic eu.
Aşa că anul acesta...
Nu-mi amintesc mare lucru despre prima
parte. Citind retrospectivele altora o să-mi amintesc, poate, dacă a nins sau
nu. Ştiu că am început anul frumos. Iar în primele luni, am fost oaspete la
evenimentele ţinute de Mikka (Mikka, ai să povesteşti şi tu anul tău?) şi m-am
dezgheţat treptat. Pentru mine lunile de iarnă sunt oarecum de hibernare.
Primele semne de dezgheţ le-am dat prin
aprilie-mai când, timp de o lună am încercat să-mi explic, cu exemple, magia în
care cred. Şi să-i conving şi pe alţii că magia pe care ne-o făurim cu propria
noastră minte e cea care creează fundamentul realităţii. Şi invers. Şi că, citându-l
pe Saint – Exupery, ,,doar un limbaj insuficient îi opune pe oameni unii
altora, căci dorinţele lor nu diferă”. A fost o lună frumoasă, în care,
construindu-mi săptămânal jocul, m-am
menţinut în entuziasm.
A urmat apoi, de probă o implicare în jocul
altuia, care vedea magia diferit. Cu accent
pe tradiţii, cu ritualuri străvechi, aplicate fără a fi înţelese, cu joaca
însoţită de frisonul necunoaşterii Jocului. Eu am ţinut-o pe a mea. A fost
interesant.
Prin iunie-iulie, mărgelele au fost la
putere, şi viaţa socială s-a învîrtit în jurul lor.
În iulie am căpătat, după doi ani de drum
frumos, o hârtie care spune că ştiu să. N-am folosit-o încă, după un scurt
popas, am reluat drumul, la un nivel mai adânc. E bine. Din toamna următoare voi
începe să. E cazul.
În iulie-august a fost o perioadă în care mi-am adunat o mare
parte din frică şi am dus-o într-un loc sigur. N-am uitat-o, dar de la distanţă
se vede uneori ca dragoste.
După ce m-am trezit din amorţirea de
moment, a urmat o perioadă de desenat. Caligrafie, mandale... şi
bineînţeles, miraculoasele mărgele,
bunii şi mărunţii mei terapeuţi coloraţi şi strălucitori. Apoi, spre toamnă, noi
jocuri şi jucării pentru simţuri: ateliere de făcut hârtie, vitralii, uleiuri,
ateliere de sunete şi dans... de reintrat treptat în corp.
Un moment special - Cantecul sufletului femeii salbatice. Cu Chris. Cu femei si sespre femei, altfel.
Toamna, dezgheţul s-a reluat în încă două
etape, cu ajutorul a doi oameni, în două feluri diferite.
Din octombrie am început voluntariatul la FundaţiaEstuar. E un loc miunat. Comunicare, dezvoltare personală şi mărgele. Alături
de oameni speciali, numai buni de iubit. În condiţii care vor face din mine un
om mult mai răbdător, mai înţelegător şi mai tolerant. Şi care va trăi la
înălţimea propriilor sale valori, ca om şi ca profesionist. Încredere, libertate... merită toate emoţiile
care au luat-o razna simţindu-se în siguranţă.
În noiembrie – decembrie mi-am recuperat
cuvintele scrise. Cele care nu mai ieşeau, pentru că drumul era uscat şi
prăfuit. La laboratorul de scriere confesivă al lui Mario, am redescoperit
plăcerea şi bucuria de a scrie. Mi-am amintit detalii şi am mai înţeles câte
ceva. Mi-am permis să vorbesc şi să scriu despre mine şi m-am bucurat de asta. Şi
mi-am ancorat viitoarele poveşti. Şi mituri personale, care vor înflori, se vor
înfoia şi se vor lăsa desfrunzite, foaie cu foaie.
În ultima vreme, cu gândurile şi emoţiile
libere, m-am simţit fericită cum nu m-am mai simţit de mult. Pentru anul
următor, fericirea va creşte în măsura în care voi ancora gîndurile şi emoţiile
în corp. Curând.
Nu s-a terminat anul. Mai e puţin timp,
suficient oricum pentru mari schimbări. Pentru poveşti scrise şi / sau trăite.
Pana atunci... si de atunci...Să avem clipe şi ani buni, pline şi plini!
6 comentarii:
multumesc ,esti cand are nevoie omul de tine , multumesc .
Îmi plac jucǎriile tale. Ṣi de asemenea luminile ṣi chiar ṣi zona de alb.
Negrul unde ȋl pui de obicei?
Multumesc, Petra, pentru vorbele bune :)
mi-e drag sa te simt aproape!
Anonim, daca vrei negru, trebuie sa vii dupa el :)
deocamdata, alb pentru tine cu drag, cand va ninge...
La mulṭi ani cu multǎ bucurie! Ṣi de asemenea realizǎri iluminate de strǎlucire.
Te-am vǎzut undeva ȋn depǎrtare ṣi m-am bucurat.
De fapt am fost tentat sǎ “mǎ apropii” ṣi sǎ te ȋmbrǎṭiṣez. Dar mi s-a spus cǎ aṣa ṭi-aṣ influenṭa ȋn rǎu ritmul de muncǎ. La mulṭi ani !
:)
la multi ani!
tu inca te mai iei dupa ce ,,se spune?"
Eu abea acum sunt atent la ceea ce se spune. Dar aici e important ṣi cine spune.
Oamenii pot spune orce lucru neimportant, pentru cǎ e foarte greu de gǎsit un lucru important.
Trimiteți un comentariu