niste clipe de fericire

pentru ca s-ar putea sa le uit daca nu le scriu undeva. asa ca le scriu aici.

pentru ca am constatat ca desi imi amintesc cu usurinta clipele fericite impartasite oarecum constient cu alte persoane, pot sa le uit destul de usor pe cele fara martori. sau traite alaturi de martori care n-aveau habar ce-mi trece mie prin cap sau prin inima.

ciudat ca le uit, dar asta e...

.

o astfel de clipa e dintr-o sala de curs cam intunecata si friguroasa in care nu eram nici profesor, nici cursant. ci martor, scaldandu-ma in emotia care curgea intre cei de acolo. am iesit apoi si am vazut zapada bogata si stralucitoare de inceput de an. si m-am simtit recunoscatoare ca pot sa vad si sa simt asta.

acum, intorcandu-ma cu mintea acolo, imaginea devine oarecum neclara. cineva, candva, imi spunea ca inconstientul pastreaza amintirile in copie dubla. n-am inteles atunci ce a vrut sa spuna, iar cand l-am intrebat nu si-a amintit... dar de atunci sint mai constienta de faptul ca diferitele parti ale noastre pastreaza amintirile cumva separat, iar suprapunerea lor in momentele de reactualizare poate sa scoata la iveala imagini ciudate, ca in stereograme... cand, focalizand diferit privirea ies la suprafata minuni de care nu erai constient pana atunci...

.

deci asa, zapada, si recunostinta, si duiosie pentru emotia din sala de curs, si stralucire multa. si un fel de siguranta ca oamenii sunt buni, ca minunile persista si in spatiile gri dintre insulele lor luminoase. doar ca noi nu suntem capabili sa vedem decat niste varfuri acoperite adesea de o mare de banalitati...

.

o alta clipa e traita la inaltime... cand, dupa o alergare nebuna prin aeroporturi bantuite de teama norilor negri, urcasem, in sfarsit, intr-un avion care sa ne aduca acasa. apus de soare, ascensiune printre nori luminosi... mi-am lipit nasul de geam si pentru o vreme mi-am trait extazul doar printre norii aceia. incredibil de frumosi.

.

si o imagine de sambata asta, din drumul catre o manastire... seara, destul de tarziu, mergand cu un usor vant in fata pe un drum care serpuia printr-o mare de menta si fan cosit...

pentru ca amintirea asta e mai recenta, pot sa o privesc mai bine... atunci am devenit la un moment dat constienta ca sunt fericita. acum, nu mai am cum izola momentul acela si suprapun peste el tot drumul strabatut in flux...

.

nu vreau sa generalizez, sa zic ca mi-am identificat formula pentru fericire. dar ceva-ceva tot e.

o bucata de formula, generala si consacrata, e cea precizata de Mihaly Csikszentmihaly in ,,Starea de flux":

Excelenţa se atinge prin implicarea totală în activitate, şi nu prin fericire. Numai după ce sarcina a fost dusă la bun sfârşit şi avem răgaz să privim înapoi la ce am realizat suntem invadaţi de recunoştinţă pentru excelenţa acelei experienţe şi ne simţim fericiţi. Fericirea care urmează fluxului este făurită de noi înşine (spre deosebire de cea care apare experimentînd plăcerea pasivă) şi duce la o complexitate din ce în ce mai mare a conştiinţei.

ce voiam de fapt sa spun? ah, da. doar sa-mi scriu momentele, sa nu le uit... :))