si mergeam eu asa, linistita, spre locul meu, si mi-era asa de bine, ca mi-am adus aminte de pasii care ma duceau spre locul tau, cel mai grozav loc din lume. acelasi ritm, aceeasi respiratie.
si am simtit dorul si durerea dulce, dragostea si lipsa ei, si mi-am simtit sufletul crescand dincolo de marginile tuturor ranilor si cazand lin, bucati, plutind in cercuri largi, ca frunzele, ca pansamentele uscate de pe ranile inchise, ca fulgii de zapada, rotindu-se in jurul meu si in acelasi timp parasindu-ma.
numai pe mine ma pot imbratisa in lipsa ta. si abia apoi pe ceilalti, lasandu-le cate o frunza.
pentru că e nevoie întotdeauna de un sfârșit...
-
Palatul cu toți mărăcinii lui din jurul gardurilor începea să se trezească.
N-are importanță de unde începea, dacă trezirea respecta ordinea inversă a
ador...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu