da, pe acolo...

pe dinauntru si pe dinafara, la fiecare pas, usi, ferestre, culoare, pesteri, scari, directii. luminoase, intunecate, in sus, in jos, de jur imprejur pana la disperare si tipat, aparente alegeri.

o infinitate de drumuri, aceeasi calatorie.

la un moment dat iti dai seama ca ti le proiectezi singur, si intreg Universul te ajuta sa ti le construiesti... cand iti dai seama s-ar putea sa fii deja departe intr-o directie sau alta... nu-i nimic, e ok oricum. te poti intoarce, poti inventa o directie noua, poti da foc vechilor carari. si o poti lua de la inceput in fiecare clipa. nu e simplu, nu e usor... dar e tare frumos...

p.s. la marile intersectii, spectacole si free hugs :)

turnir

as fi pariat pe Imparatul verde, desi Roşu era favoritul multimii.
oricum, n-a miscat nici unul :)

subtiri, firele acelea...

sursa imagine

cand mediul din jurul unei celule devine arid si avid de apa ei, o parte din apa o paraseste. miezul ei se strange din ce in ce mai tare si din ce in ce mai spre interior.
peretele ramane drept, si din exterior celula pare intacta.

dar membrana se desprinde din ce in ce mai mult de perete si se strange protejand miezul ei de viata pana cand apa va reveni la loc.

cand inca nu s-a ajuns la ultimul stadiu, membrana mai ramane o vreme prinsa de perete, in cateva puncte de care se leaga cu fire subtiri. sunt locurile pe unde se schimbau mesaje cu celulele din jur, zonele de contact intre partile vii. linkuri catre celulele vecine.

patrunzand mai adanc in interior, si stiind ca asa cum este sus asa este si jos, iar Universurile de diferite marimi se reflecta unele in altele, ne putem gandi ca la fel si sufletul se strange cand viata e amenintata de ariditatea mediului. corpul mai ramane o vreme drept, dar membrana subtire care separa sau uneste sufletul de trup se strange, iar partile esentializate de suflet ramase mai raspund in anumite zone. cele legate de simturi, cele prin care se afla in contact cu lumea, cu celelalte fiinte. si pe acolo circula uneori mesaje vitale care vorbesc de apa care s-ar putea intoarce, de ploaia care va veni. sunetul unei voci cunoscute sau al telefonului, o privire ochi-in ochi, o atingere cu inima pot prelungi viata si asteptarea. pana cand, intr-un sfarsit, va ploua si sufletul se poate reintregi, intoarce acasa si anima trupul. sau nu.

mai coerent, aici.

dor de duca

imi fac inima ghem si o arunc spre Nord.

creierul poate sa arda in continuare, are aripi de-alea second hand, lipite cu ceara.

mari si oceane fierbinti, evaporandu-se intre intrebari si raspunsuri, asteptand ploaia de pene.

vietatile inotand cu greu in apa fierbinte ramasa, cu miscari circulare lente.

singurele punctari sesizabile au ramas ale inimii. amintiri ale frigului, cu fiori de voluptate.

zboara, inima, zboara...

nu stia...

sursa imagine

ca urma sa o ia inca o data de la inceput... nu şi-a dat seama ca crescuse.

la inceput era doar presiunea si nevoia de a-si freca botul de ierburi si pietre...

apoi, vederea i se incetosase si ochii incepusera sa il usture.

unduirile devenisera dureroase, miscarile pana atunci firesti erau din ce in ce mai dificile. propria piele il strangea, iar presiunea din interior crestea din ce in ce mai mult.

si nu mai stia incotro merge.

pana cand, intr-o zi, ceva a plesnit. si a simtit din nou, proaspat, mirosul lemnului de care tocmai isi frecase botul.

apoi parca simtea cum incepe sa alunece iarasi, desi miscarile inca nu erau ca inainte. cate un zvacnet mai puternic ii aducea o unda de racoare pe solzii incinsi.

o aruncare spre inainte il facu sa ii cada ceva de pe ochi si sa vada din nou. apoi stiu ca mai e putin si va fi din nou el insusi, din nou suplu si flexibil, unduios şi lucitor.

iar trecutul avea sa ramana in urma, la un loc cu frunzele moarte.

cu ochii-n stele

ma uit in sus si privirea mea le fixeaza la locul lor pentru o clipa ca sa le clatine in clipa urmatoare.

in spatele lor altele, altele, vazute si nevazute, numite si nenumite. le leg aleatoriu, in propriile constelatii.

constat ca imi vine sa le zic tuturor, la gramada, stele, asa cum si pe plaja mergeam candva la cules de scoici, desi alaturi de cioburile de scoici sunt melci, crabi si brate de stele de mare, iar degetele mele le scuturau de nisip pe fiecare altfel.

candva credeam ca doar la mare cad stelele, asta pentru ca pe atunci in luna august le vedeam de pe plaja.

acum le privesc de pe balcon, si chiar daca nu vad mare lucru, imi face bine sa ma uit in sus. dupa o vreme, neuronii mei se destind si incep sa deslusesc puncte fixe si mobile. stele, sori, luni, planete, meteoriti si avioane.

reflexul copilaresc e inca activ, si din cand in cand imi pun cate o dorinta. dorinta de acum e deja vointa, asa ca stelele le iau doar ca martori detasati. vreau, si o voi face. si chiar o fac, lasand sa mi se strecoare in corp muzica greierilor. pe a stelelor nu o aud bine, poate din cauza traficului. prea multi meteoriti.

sursa imagine

infloriri, influturiri :)

un manunchi de fete tinere si frumoase, pe podeaua salii de dans.
nu conteaza ca sunt mai multe generatii, cateva perechi mama-fiica, toate vibreaza la fel de proaspat in exercitiul de transfigurare.
si e simplu de tot. ne uitam unele la altele si ne bucuram descoperindu-ne frumusetea... si ne marturisim zambind discret sau razand cu toata gura descoperirile. ne mai gandim un pic si ne mai deschidem un pic pentru a da si a primi, inca si inca...
primim si daruim frumusete, si pe masura ce o impartim, ea creste.
zumzet si caldura de desfacut petalele, imbujorari si straluciri. incredere si speranta, proiectii cu cele mai luminoase si mai colorate umbre.
la final, frumusetea e coplesitoare.

o picatura ametita...