joi, 10 mai 2018

de vorba cu ariciul


Când l-am revăzut după 10 ani – si poate că era tot el cel pe care l-am intâlnit cu inca vreo 10 ani înainte, mi-am adus aminte. Pentru o clipă am avut senzația clară că știu, apoi senzația a dispărut. A rămas starea bună, îmi venea să râd, să plâng, să-i ating țepii. Și a fost ca și cum țepii lui străpungeau membrana de pe fereastra dinspre poveste.
Da, ușile îmi erau la îndemână,în tot timpul ăsta am tot intrat și ieșit, dar mi-a lipsit ceva. Și am stat de multe ori și lângă fereastră, așteptând și uitând că fereastra era acolo.
I-am atins din nou țepii. Presimțeam că dacă îl încânt sau îl enervez, la un moment dat o să înceapă să vorbească. S-a enervat și mi-a vorbit.
Vrei și tu să știi dacă bunicul meu a fost cel care i-a zis lui Dumnezeu cum să facă să încapă pământul să încapă in cer?
Bunicul tău a fost?
Sigur că da! A pufnit de câteva ori și a intrat în scorbură...
Am strigat după el: și nu vrei să-mi povestești? Intrase deja. Așa că am rămas la umbra copacului mare și rămuros să visez Creația și să m-l imaginez pe Dumnezeu întinzând și apoi frământând pământul ca pe un cozonac.

Niciun comentariu: