Când l-am revăzut după 10 ani – si poate că era tot el cel pe care l-am intâlnit cu inca vreo 10
ani înainte, mi-am adus aminte. Pentru o clipă am avut senzația clară că știu,
apoi senzația a dispărut. A rămas starea bună, îmi venea să râd, să plâng, să-i
ating țepii. Și a fost ca și cum țepii lui străpungeau membrana de pe fereastra
dinspre poveste.
Da, ușile îmi
erau la îndemână,în tot timpul ăsta am tot intrat și ieșit, dar mi-a lipsit
ceva. Și am stat de multe ori și lângă fereastră, așteptând și uitând că
fereastra era acolo.
I-am atins din
nou țepii. Presimțeam că dacă îl încânt sau îl enervez, la un moment dat o să
înceapă să vorbească. S-a enervat și mi-a vorbit.
Vrei și tu să
știi dacă bunicul meu a fost cel care i-a zis lui Dumnezeu cum să facă să
încapă pământul să încapă in cer?
Bunicul tău a
fost?
Sigur că da! A pufnit
de câteva ori și a intrat în scorbură...
Am strigat după
el: și nu vrei să-mi povestești? Intrase deja. Așa că am rămas la umbra
copacului mare și rămuros să visez Creația și să m-l imaginez pe Dumnezeu
întinzând și apoi frământând pământul ca pe un cozonac.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu