marți, 31 decembrie 2019

peste prag


bine. pa. ne vedem data viitoare.
e atat de bine sa ma pot intoarce cu spatele si sa plec stiind ca si tu te intorci cu spatele si pleci, si sa nu ma doara inima.
imprejurul tau in inima mea e un spatiu/timp larg, de o saptamana si multe cuvinte.
imprejurul meu in inima ta e o miscare alunecoasa si un freamat de aripi de lilieci. ma strecor repede afara, nu e locul meu acolo.
ma intorc in pestera mea si dau drumul liliecilor pentru zborul de seara. pe acelasi cer ziua au zburat toate pasarile.
seara tarziu, dupa ce fiecare a intrat in pestera sa si si-a aprins focul, cerul e liber pentru pterodactili.

joi, 26 decembrie 2019

banculcutimpul

am o bucata de timp solid. bine înghețat. aproape fosil. la suprafață se mai topește din când în când câte un pic. picături, firimituri pe care le sug îndelung înainte de a le înghiți. pipăi apoi cu grijă bolovanul cel mare - pare intact.
am nevoie de el, o să am nevoie de el când restul se apropie de sfârșit. doar să știu cu o vreme înainte, până acum a fost ok. mă simt bogată cu el în mine, mă simt speriată. o vreme a fost transparent, acum nu mai e. dar e neted, alunecos.
uneori în momentele în care afară e cald, mai iese din el câte o amintire. o scutur putin si o inghesui la loc. atâta vreme cât am recunoscut-o, și-a îndeplinit misiunea, când n-am să o mai recunosc va fi ca o poveste nouă.
singura dificultate e că, de când îl car după mine, îl simt din ce în ce mai greu și îmi e din ce în ce mai greu să înot liber în timpul care curge invers în jurul meu.

marți, 24 decembrie 2019

umpic


mai e putin si vine Mos Craciun. ochii mei sunt aproape lipiti, inima plina de indoiala. cu toate astea, cei din jur cred ca eu cred, asa ca nu pot sa ii dezamagesc si ma prefac entuziasta.
n-au fost in stare sa imi spuna adevarul, asa ca trebuie sa am rabdare pana cand vor intelege ca eu oricum stiu si vor rasufla usurati, ca si cum m-ar fi insotit prin dezamagire.
in cele din urma eu voi adormi, ei vor pune niste cadouri sub brad. daca Mos Craciun ar fi existat, as fi primit ceea ce ii cer de cand am auzit povestea lui. dar pentru ca nu am primit nici pana acum, imi permit sa ii modific povestea, ducand, la randul meu, ipocrizia mai departe. si maine dimineata imi adun puterile sa ma bucur.
si de fiecare data chiar ma bucur. poate, ca, pana la urma, chiar a fost.
sursa foto - Pinterest

sâmbătă, 21 decembrie 2019

doar fum

in vis, am trecut din nou pe acolo, aproape de locul din visul de anul trecut. tu trecusesi pe acolo doar cu cateva minute inainte. ramasese o urma de fum.
am coborat in groapa singura, dar in siguranta. am urcat din nou spre suprafata. stiam ca ai mers spre statia de autobuz. inca mai era un pic de fum dincolo de gardul parcului. prezenta ta, inca necontaminata de absenta ta. 

duminică, 15 decembrie 2019

așșșșșaaaah....

de pe pereți se scurg picaturi fierbinți, de pe corpuri se scurg picături fierbinți, pe pietrele încinse gheața troznește, din mâinile zeilor se răspândesc flăcări.
zeii au și ei trupuri umede și încinse și învârtesc cu măsiestrie bucăți mari de aer fierbinte pe care le aruncă spre noi. noi zâmbim și primim valurile, vânturile, admirăm trupurile și răsucirile lor, ascultăm troznetul bulgărilor de gheață și ne înfiorăm.
e o lume pe care corpurile noastre umede încearcă să o stabilizeze, dar mințile noastre înfierbântate se apără și atunci mergem să turnăm apă rece pe noi, să lăsăm aerul rece să ne învăluie și să ne bucurăm că putem trăi în spațiile dintre bucățile de aer, apă, gheață și foc. 

sâmbătă, 14 decembrie 2019

de pe marginea fantanii

fantana e la intrarea in padure. sau la iesire. pentru ca oamenii si animalele sa gaseasca apa atunci cand doresc. 
e un pic nepotrivit, pentru ca in padure e apa. animalele nu ies sa bea. oamenii cand intra se grabesc sa intre. asa ca ramane de multe ori neatinsa. 
ma urc pe marginea ei inante sa intru in padure. nu mi-e sete, dar ma uit in oglinda apei. mi-a spus cineva ca daca ma uit in apa neinceputa am sa-mi vad destinul. nu prea am curaj, dar curiozitatea e mare. asa ca arunc intai o pietricica si apoi ma aplec sa privesc. pietricica sparge fața apei in cercuri marunte care sparg apoi fața mea reflectată. privesc multumita cioburile, apoi linistirea apei, revenirea feței mele. inseamnă că am să îmbătrânesc, am să apuc să-mi văd chipul spart de riduri iar apoi am să reîntineresc și să-mi văd din nou chipul proaspăt. e bine și zâmbesc tinerei / bătrânei din spatele meu care de fiecare dată încearcă să mă arunce în fântână, apoi se răzgândește și aleargă spre pădure.

miercuri, 11 decembrie 2019

draga mea fetita

nu stiu cati ani ai, cred ca ii ai pe toti dar eu raman de fiecare data surprinsa.
nu ma potrivesc cu tine, am de fiecare data alta varsta. uneori te privesc neputincioasa, alteori ma las inundata de toata puterea furiei si disperarii.
as vrea pentru tine, as vrea pentru mine, tresar si imi vine sa sar foarte sus si foarte departe.
ah, poate ca de data asta nu, si stau in fata valului, constienta ca nu voi invata niciodata sa inot.
mltumesc pentru toate darurile tale, chiar daca unele ma dau de toti peretii. nu e tarziu inca, niciodata nu e prea tarziu... toate prietenele tale, reale si false, toti prietenii si toti iubitii, tradarile, dulciurile si temele, dorinta de a merge intr-o tabara si de a trai acolo pe taramul de departe de casa povestile trecerii de la copilarie la adolescenta.
ma prefac ca nu e important momentul ala in care alergi spre mine si te izbesti de mine cu putere, stiind ca te tin in brate si glumesc, ba da, e al naibii de important. te primesc toata, scoate-ma din mine si lasa-ma sa ma tin in brate cum te tin pe tine. in cele din urma am sa ma vad, am sa pot sa ma privesc. nu ma lasa, invata-ma sa cer, invata-ma sa pamant.

duminică, 8 decembrie 2019

destin. klandestin.


daca urc pana la etajul 2, la capatul scarii rulante ma asteapta destinul (cel putin asa scrie) iar alaturi, vocea constiintei. urc si ascult cu bucurie. e unul din locurile unde-mi scriu jurnalul fericirii.
si totusi... dincolo de destin mai exista ceva: daca privesc doar un pic mai sus, scrie FITNESS. hm, ciudat. destinul ar trebui sa se afle la ultimul etaj. 
care e oare libertatea de a-mi modifica destinul? sau a sari peste DESTIN si a merge la etajul superior, la fitness? daca ajung la fitness se schimba destinul? e chiar inspaimantator, nu vreau, imi place destinul asa cum il vad, klandestin. au stiut ei oamenii aia ceva, si pare chiar sa le mearga bine.
oricum, si eu fac parte din destinul lor, cu fiecare cuvant al vocii constiintei si cu fiecare sorbitura din ceasca, din cana sau din pahar.
destinul, pahar pe care aleg sa-l beau de fiecare data, indiferent ce as cere sa mi se puna in el.

joi, 5 decembrie 2019

Și nu numai cuvintele

La marginea creierului inflamat, câteva cuvinte blânde stau și așteaptă sa se deschidă un spațiu pe unde sa intre. O zonă pare mai agitată și ele se îndreaptă intr-acolo. Unele rămân pe margine, unul se hotărăşte și se întinde ușor pe val. Plutește, cu atenta trează, în așteptarea momentului potrivit, apoi se scufundă brusc. La suprafață, în locul pe unde a intrat,  valurile se liniștesc. Cele de pe mal se prind unul de celalalt și zâmbesc mulțumite.  Partenerul lor a ajuns la locul potrivit. Încep și ele sa înoate,  aproape de mal, privind când spre țărm, când spre larg. Un val mic se apropie, iar ele sar. Valul se risipește. Cuvântul scufundat revine la suprafață trăgând după el un snop de alge. A fost o recoltă bună azi. Se pot întoarce în somn.

miercuri, 4 decembrie 2019

maine

maine iti povestesc tot. maine iti spun cat de mult te iubesc. maine iti trimit un mesaj in care iti spun ca nu mai vreau sa te vad. maine ma arunc la picioarele tale intr-un elan de recunostinta, sau mai bine nu, iti reprosez tot ceea ce mi-as fi dorit sa primesc de la tine si nu mi-ai spus/dat niciodata.
doar ca azi inca nu existi, azi inca nu te cunosc, nu te-am intalnit si nu s-a intamplat nimic din toata viata aia la care ma gandesc cand ma gandesc la tine. 
ieri inca nimic nu ar fi fost posibil, nu existam nici eu nici tu si nimeni din tot universul care ar fi putut sa joace rolul de eu/tu unul pentru celalalt.
asa ca inainte de a te intalni, probabil in noaptea asta sau cel tarziu maine dimineata, trebuie sa ma inventez, sa traiesc suficient cat sa iti pot vorbi despre, sa creez in mine un gol de marimea si forma ta, pe care sa il umplu cu asteptare si sa il leg la gura sa nu strige el primul, inca inainte de a apuca sa iti zambesc.

marți, 3 decembrie 2019

Un plasture, te rog..

Nimic nu e mai eficient pentru o minte rănită decât un proiect nou. 
Desigur, e doar o măsură de prim ajutor, de deviat gândurile care s-ar putea pierde ca într-o hemoragie, prin colateralele date de inspirație. 
Între timp, dezinfectăm. Încă n-am găsit dezinfectantul potrivit. De obicei merge o cafea/prăjitură, lumină puternică, sau o plimbare printr-o librărie/mercerie/craft shop. Ceva muzică bună. Sau toate.
Se coase repede daca cineva îți dă dreptate. Nu merge întotdeauna, cineva-ul ăla trebuie să fie foarte îndemânatic. Altfel, doar te înțeapă cu acul.
Și totuși, și totuși... proiectul ăla merită dus până la capăt și după ce îți revii. 

Postare nouă

Scot cu greu primul bolovan. Mi-e greu și mi-e silă. Ma aștept ca de sub el sa iasă râme, miriapozi și gândaci. Mi se pare ca îl scot degeaba, ca n-are nici un rost odată scos. E adevărat, el nu mai are niciun rost, și de multe ori rămâne să  blocheze suprafața. Nimănui nu-i mai pasă de el și pot să înțeleg acum încrâncenarea cu care stătuse înfipt în pământ.
Dar de multe ori sub el se află ceva care merită efortul răsturnării. E drept, comorile sunt rare. Mai adesea, firicele de apă care, după ce udă bine pământul din jur, pornesc într-o direcție neașteptată. Uneori ciuperci. Și, în scurtă vreme, fire de iarbă.
Trec de multe ori după aceea prin locul proaspăt schimbat. În câteva zile bolovanul a dispărut. Nu știu dacă îmi pare bine sau rău. Știu doar ca e suficient sa fac câțiva pași ca sa-l găsesc pe următorul.
Ma simt bine plimbându-mă prin locurile răsturnate. Noua geografie ma face sa visez la păduri întinse, plaje fierbinți sau măcar niște luminișuri. Dar dacă visez prea mult, obosesc și ma așez pe un alt bolovan. Pe care, după ce ma odihnesc, revin să-l scot.

duminică, 1 decembrie 2019

vând răni


Am o afacere foarte bună: vând răni. De fapt nu răni propriu-zise, ci copii ale lor, ale rănilor tale. De ce ai cumpăra o rană pe care o ai deja, de ce să plătești pentru ce e al tău? Crede-mă că merită, iți scoți banii cu vârf și îndesat. Uite cum facem: atunci când te doare foarte tare, dar nu știi ce și de ce, vino la mine. Lucrez și de sărbători, e drept, tariful e un pic mai mare, dar nu te las să te răsucești pe podea până după Anul Nou.
Așa. Te programezi, vii și îmi povestești. Nu îți face probleme că nu poți vorbi, că nu știi nici tu prea bine ce te doare. Îți pun eu întrebările potrivite și te invit să fii sincer. O să fii, o să îți dai seama repede că dacă recunoști, durerea scade. Împreună facem o hartă a suferinței tale și apoi o transpunem într-o operă de artă. Înțeleg că te uiți la mine ca la nebuni, adică tu ai ascuns chestia asta de ochii lumii toată viața, cu prețul decenței tale, și acum eu te invit să defilezi cu ea în public?
Da, facem împreună o bijuterie cum nici nu îți poți imagina, una pe care o scoți din tine și o pui pe tine și o porți în văzul lumii. În momentul în care toată durerea e transferată în sticlă și piatră, tot ce rămâne e amintirea curățată de suferință. 
Îar podoaba pe care o vei purta va atrage pe toți cei din jur. Desigur, unii dintre ei vor înțelege despre ce e vorba, poate sunt și amintiri de-ale lor acolo, ceva vinovăție, mă rog, chestii de-astea. Dar acum e artă, înțelegi? Privirile lor admirative și pline de respect, poate și de o ușoară teamă, te vor încărca cu energie, vor umple golurile de unde tocmai am scos suferința, îți vor zâmbi, te vor felicita .
Vo fi și unii care vor trece pe lângă tine fără să vadă nimic, iar tu vei zâmbi complice pentru că îi vei recunoaște pe cei care poartă răni asemănătoare și refuză să și le accepte. Pe aceia îi vei invita la un moment dat la un ceai și o cafea și le vei vorbi despre tine și despre ei...
După o vreme de purtat, rana-podoabă o să cadă singură. Las-o să cadă, e semn că și-a îndeplinit misiunea. Iar dacă experiența ți-a fost utilă, vino să povestim și să mai facem împreună o bijuterie...

ochiul soarelul vede tot

Ruby se furisa pe langa ziduri si de strecura in interior prin iesirea de siguranta. desigur, ar fi putut intra pe intrarea principala, si-ar fi putut lua bilet, dar asta ar fi insemnat ca e la fel cu toate celelalte, care privesc soarele cu ochii inchisi, pentru ca nu i-ar putea suporta stralucirea. ea putea, tocmai pentru ca petrecuse mult timp in intuneric, si in ochii ei exista un spatiu mai vast.
se apropia ora, si sta ca le va gasi in jurul statuii pe celelalte femei pe care incepuse sa le recunoasca. Amber si Myrthle ajunsesera deja, si se tineau la distanta. le saluta cu o miscare usoara a capului si primi raspunsul lor cu o miscare a pleoapelor. nu vorbeau, se temeau ca orice cuvant le-ar putea scadea concentrarea si ar sterge efortul pe care il facusera pe drumul spre templu: meditatie in miscare, mintea prinsa doar in cantecele inchinate zeului. probabil ca Amber ajunsese prima pentru ca statea chiar in fata statuii, privind in sus... si probabil ca ochii o dureau deja. Ruby se ruga ca zeul sa deschida repede ochii de data asta.
fosnete si parfumuri, celelalte se apropiau si ele, cautand locul cel mai potrivit unde sa se aseze. 
in anii de cand venea la sarbatoarea deschiderii ochilor, statuse pe rand, pe toate locurile. uneori primise direct in fata privirea aurie si fierbinte, pe care femeile o inchideau in ochii lor si o conduceau apoi cu ajutorul cantecului in jos, spre inima si spre pantec. alteori, din locul in care era, vazuse doar lumina reflectata pe fetele celorlalte si le admirase transfigurarea. nu era atat de important sa primeasca direct privirea, voia sa inteleaga.
de data asta se aseza in spatele zeului, ignorand privirile celorlalte - unele nedumerite, altele dispretuitoare. il privea pe Apollo din spate si nu se gandea la nimic. se simtea bine. era cald si placut, peretii muzeului aratau acum la fel ca peretii pesterii unde il intalnise pentru prima data. simti vibratia usoara care incepea in interior si inchise ochii. 
prin pleoapele inchise, marele val auriu si fierbinte se simtea imblanzit. le deschise usor, stia ca si pleaopele lui se deschideau acum, hai, inca in pic...
celelalte femei frematau, sopteau, gemeau, sorbind lumina. erau si ele acum aurii, fierbinti, frumoase... se gandi usor amuzata la barbatii care dormeau nestiind nimic, nebanuind...
incet, incet, zeul inchise pleoapele la loc. femeile ieseau, fericite, indreptandu-se spre poarta dincolo de care lumea se pregatea de petrecere, strangand lemne pentru foc.
dupa ce toate iesira, Ruby se ridica, si din ofrandele puse in fata zeului, lua o cupa cu ulei, isi inmuie mainile si incepu sa-l unga peste tot. la inceput se incalzi ea, apoi si el. bratele de aur se dezmortira treptat si incepura sa se intinda, apoi mirate, stransera trupul pe care il gasira alaturi. afara izbucnira in acelasi clipa focul si strigatele vesele ale multimii si vinul incepu sa curga in valuri.
inauntru, doar cateva picaturi rosii si o cupa rasturnata pe podea.

sâmbătă, 30 noiembrie 2019

de inghitit


un secret si un pahar cu apa, va rog. apa simpla? minerala!
iau secretul si paharul si ies pe strada. nu am avut niciodata nevoie de reteta, am in priviri semnul acela care spune ca pot sa inghit orice. pot sa il rontai incet sau sa il pun pe limba - uneori chiar sub limba si sa ma plimb apoi pe strazi ore intregi fara ca nimeni sa banuiasca. 
uneori, impreuna cu cei asemenea mie, dupa ce luam cate o doza ne plimbam tacuti mana in mana si ne strangem mainile cu putere atunci cand simtim ca ametim. daca e prea amar, putem lua o ciocolata dupa. sauo cafea, daca e prea dulce...
uneori ne privim ametiti, si, dupa ce a trecut faza maxima ne sarutam lung, pentru a schimba impresii.
ah, sarutul acela in care il primesc pe el si tot arborele de senzatii, emotii si ganduri pe care le-a crescut in timp ce ne plimbam, singuri si impreuna cu toata lumea...
ah, secretul acela in acelasi timp pastrat si impartasit...

vineri, 29 noiembrie 2019

încântec


atinse usor corzile si sunetele se aliniază pe lung, alergându-se suplu catre urechile noastre. cădem secerate in jur, sunetele ne răsfiră ca pe ierburi, ne lăsăm înmuiate, străpunse - părem surprinse dar mai vrem o dată și încă o dată...
ce putere are omul ăsta, până acum invizibil, imposibil? la ce putere renunțăm noi încărcându-l cu o mie de stări și cerându-le apoi acut înapoi?
stau puțin mai departe și reușesc să rămân în picioare până când termină toate fragmentele pe care le cerem. îl urmăresc spre ieșire și îl întreb: ce a fost asta? îmi răspunde cu aerul ăla inocent, invizibil, imposibil: mâine s-ar putea să ningă.

du-te, du-te in padure...


in padure a ramas Muma Padurii, din padure iese din cand in cand Fata Padurii. nu ma hotarasc ce sa fiu acum, dar intru in padure cautandu-le. sigur, le-as putea vedea printre copaci, dar eu aleg azi sa privesc cand spre ierburi, ghinde si jir, cand spre cer. copacii se foiesc nelinistiti si ma evita cat pot, apoi, dandu-si seama ca eu nu ii privesc, fosnesc din ce in ce mai tare. ma opresc pentru o clipa destul de puternica in trunchiul unuia din ei sa respir lung de cateva ori. isi intinde crengile in jurul meu - ademenitor... ocrotitor... ? eu ii zambesc, ma desprind si trec mai departe. 
marele vuiet se aude din inima padurii si eu ma indrept spre acea inima inotand grabita pe poteca - artera. nu, nu e bine, ca sa ajung la inima am nevoie de o vena, ma strecor din nou catre copaci.
imi dau seama ca padurea asta nu are vene, au fost taiate, ce ma fac, cum ajung? te rog, te rog, Muma Padurii, primeste-ma in inima ta, vreau sa raman aici, cu toti copacii tai, cu toate ierburile tale, vreau sa fiu a ta, nu vreau sa-ti fur copacii, vreau sa ii iubesc pe toti, vreau sa ma iubesc cu toti, nu vezi ca am si eu crengi in par?
gasesc o vena ingusta si intru in ea, marele vuiet e din ce in ce mai ametitor, copacii intind crengile sa ma opreasca, eu alerg in continuare, stai, nebuno, striga ei dupa mine, cum vrei sa intri asa intr-o inima?
au si ei dreptate, alerg mai usor cu propria inima aproape sa zboare, topaind pe marginea cuibului de coaste, vuietul e din ce in ce mai puternic, zbucimul e aproape vizibil, din ce in ce mai aproape... si apoi aproape liniste, un murmur slab si nimic altceva. doar un ochi de apa in care sa-mi vad propriul chip, cu crengi si frunze in par.

joi, 28 noiembrie 2019

transfer


ei, genul asta de transfer se poate face doar in transa, nu avem timp pentru initieri complete si complicate, zise el, apropie-te.
ma apropii un pic nedumerita, e vorba doar de transfer de informatie, nu e o transformare completa, as putea sa-i spun pur si simplu ce vrea, doar ca nu am cuvintele la mine.
stai putin, ce vrei de fapt sa-ti spun, nu mai putem astepta putin, tu ai transa la tine? ai de-aia buna, din care e suficent o privire sa ma dizolv? nu vreau sa doara...
imi zambeste si ma ia de mana. da, am. ma linistesc si ma asez langa el, asteptand sa inceapa dizolvarea. imi ia ambele maini in mainile lui si ma priveste. imi asez si ochii in ochii lui (as fi putut sa-i privesc doar mainile, dar in genul asta de transa raman pe jumatate treaza si ii alunec incomplet din conexiune, si ne dor ochii pe amandoi dupa aia).
pupilele i se dilata si murmurul incepe. in ritmul acela usor, vibrat, ma apropii de marginile irisului si intru pentru inca o data prin pupila largita. ii mangai irisul cu buzele, dar nu insist, ma strecor toata prin deschidere si ii soptesc sa inchida pleoapele. ii raman usor intredeschise, las sa fie mai usor cand ies.
ma indrept spre nervi, unde ma ghidez dupa flashuri. stiu ca acelea sunt gandurile, stiu ca si ale mele arata destul de asemanator, doar ca eu le vad pe ale lui iar ele le simte pe ale mele. ma simt vazuta in intregime, sunt toata in ochii lui si nervii ii vibreaza. astept ca gandurile lui sa ma dizolve treptat. ceva din mine la care nici eu nu am acces in mod constient poate servi ca liant pentru gandurile lui. nu, nu merge pe dinafara, trebuie sa intru cu totul in el. 
simt clipa lui de extaz in momentul in care gaseste si incep sa inot inapoi. poate prea repede pentru el, nu m-am lasat complet dizolvata, asa e, ma grabesc de fiecare data sa ma coagulez la loc. extazul meu urmeaza, de obicei apare in momentul in care ii ies din ochi si ma intorc intre priviri, e momentul in care ma priveste din afara. ii mangai din nou irisul cu buzele cand ies, extazul meu se apropie, ma strecor usor printre pleoapele lasate,  si ma asez din nou in fata lui. mai vibram o vreme impreuna, ne linistim.
ne privim lung, cautand sa vedem in ce masura ne-am pastrat individualitatea. ca si cum ar mai conta... in clipa asta nu conteaza, dar va conta, desigur, dupa separare, cand o sa ne cautam fiecare gandurile in sine si in celalalt.  
ai gasit? cred ca da, zice el, daca nu, mai vedem, ne vedem in seara asta, da?
sigur, zice o parte din mine ramasa in mintea lui, da, avem mult de recuperat...

Între tine și tine

Îți privesc ambele fețe cum privesc fiecare în altă parte. 
Mă strecor între trupuri, amândouă cu spatele la mine. Simt căldură dintr-o parte, răceală din cealaltă, inimile bat una mai tare, una mai încet. A mea a stat pentru câteva clipe lungi. 

Te-aș întoarce cu fețele una spre cealaltă, dar fiecare trăiește din privirile celor din jur. Mă strecor treptat pe sub piele. Spre partea caldă, deh, om sunt și eu. Mă încălzesc puțin, te încălzești încă puțin, cealaltă față face o grimasă rece. Scot o mână la suprafață, trag puțin din tine către noi. Merge, dar nu ar fi mai bine să mergem din noi către tine? Hm, nu.
Rămânem pe loc, ies să respir, în spațiul rămas se trecoară repede un alt corp din cele care gravitau în jur. 
Derută: cu cât mai multe aproape, cu atât mai puține în față, hrana intravenoasă nu are gust, deși poate lungi viața. Eu vreau să trăiesc, eu vreau să mă ascund, eu vreau să fiu văzut. 

marți, 26 noiembrie 2019

inchide ochii sa te vad


ma uit la tine in ochii tai albastri, in ochii tai verzi, in ochii tai negri. si tu taci, si tu taci, si tu taci. te urasc, te urasc, te urasc.
mi-am rasucit pe deget inelul cu piatra albastra, cu piatra verde, cu piatra neagra. mi-am pus dorinta. sa te vad, sa te aud. nu mi-am dorit destul, as fi putut sa cer sa te inteleg, sa ma intelegi, sa impartim pentru cateva clipe in mod constient acelasi aer.
sa te privesc si tu sa-mi spui: da, ceea ce vezi e real, ceea ce crezi despre mine e exact asa, toate povestile pe care ti le-am spus sunt adevarate. si eu sa te cred, uitand variantele fiecarei povesti, topindu-le intr-una, in ochii tai albastri, in ochii tai verzi, in ochii tai negri.
si m-as fi imbratisat cu trecutul tau, cel pe care l-ai sters, cu care te-ai sters, stergandu-ma si pe mine din trecutul tau, din prezentul tau, din viitorul tau.
in memoria stearsa e moartea, nu mai am din tine decat ce am furat.
si asta ma jefuieste si ma elibereaza in acelasi timp, pentru ca pot, cu cioburile pe care le-am spart din oglinzile in care ti-am furat cate o privire, sa te recompun, sa te reinventez sau sa-mi tai venele. in care sa inmoi penele de la cealalta aripa si sa iti sterg obrazul dupa barbierit.

joi, 3 octombrie 2019

fum

inspir: fumul aromat din fata mea intra pentru cateva clipe si in plamanii mei, mai inspir o data si imaginea ta mi se muleaza pe interior. expir si aerul care iese din mine mangaie urma pe care aerul tau a lasat-o.
respir langa tine ascultandu-te fara sa te aud, dar sorbind fiecare sunet, constienta de fragilitatea si de vesnicia clipei.
te ascult si vibratiile aerului iesind dintre buzele tale imi arcuiesc usor interiorul; in afara las o urma de zambet, catre amintirea abia nascuta.
suflu usor cuvinte catre tine, diluandu-le in spatiul dintre noi, atingerea lor sa fie usoara. n-am alt fum. cand n-am sa mai am cuvinte, am sa incep sa fumez, sa-ti suflu direct in ureche gandurile.



miercuri, 28 august 2019

Ciocolată...


Nu văd, nu mă văd. Doar mă simt. Rotundă și compactă. Știu cumva că sunt dulce și că am un înveliș moale care se topește între degete. Degetele acelea -  care, la început, mă țineau strâns- m-au pipăit, m-au dezvelit, m-au dezgolit. Și m-au ridicat încet, încet, cu o mișcare legănată printre cuvinte legănate - către buze.
Simt că mă topesc, alunec printre degete și în încercarea de a-mi păstra echilibrul mă sprijin de buzele întredeschise. Doar că în contact cu buzele mă topesc în continuare, amețesc din ce în ce mai tare...
Ajunsă pe limbă încerc să mă sprijin de cerul gurii, doar că și acesta coboară strivindu-mă.
Treptat, pe măsură ce sunt învăluită din toate părțile îmi pierd forma o dată cu stratul de ciocolată protector.
În cele din urmă încep să mă dizolv, răspândindu-mă întâi în toată gura, în tot corpul, în sânge și apoi în minte de unde cumva am să cobor întorcându-mă printre degete, sub formă de cuvinte.

luni, 5 august 2019

mai multe feluri de gri. până la roșu.


întinsă pe suprafața apei, ușor zgâriată de nisipul de dedesubt. între mare, cer și pământ. între apă și apă, pentru că din cer cade ușor o ploaie rece. o simt cum se unește cu nisipul de dedesubt trecând prin mine, ca și cum aș fi cusută, țintuită, răstingnită de mal.
alunec spre somn, dar picăturile reci încă mă țin trează. incapabilă să mă mișc, încă simt.

dinspre plaja udă, pictorul se apropie cu pași leneși, și el în transa indusă de ploaie. se apropie suficient de mult ca să mă vadă și face un gest ca și cum ar da o perdea la o parte, poate fina perdea de picături. ploaia se oprește.
se așează pe o piatră, își scoate din buzunar carnețelul și acuarelele și îmi schițează ușor conturul corpului. deși ploaia a încetat, mă simt în continuare cusută de mal. pe sub pleoapele închise pulsează lumini, ca și cum apa din jurul meu ar fi străbătută de nervi minusculi, electrizați.
încet - încet, sub atingerea pensulei, corpul întreg pulsează. 
pictorul stă câteva clipe pe gânduri, spală pensula în mare, o înmoaie în roșu și începe să umple conturul.

joi, 11 iulie 2019

Veșnica inițiere



O inițiere încununată de succes înseamnă să ajungi de cealaltă parte a porții. Ajutat, dus pe sus, conștient sau nu, întreg sau nu, oricum. Pur și simplu de cealaltă parte. Și fără iluzia că s-a terminat.
O inițiere ratată poate însemna același lucru. Să ajungi de cealaltă parte a porții. Doar că tu nu voiai. Sau nu acum, nu așa... Ai fi vrut pregătire, însoțire, ceremonie de recunoaștere... Ei, bine, n-ai. Tot ce ai este imaginea porții văzută din exterior. Și câmpia uscată care se întinde pornind de acolo. Și alte porți în zare. Data viitoare va fi mai bine.

joi, 2 mai 2019

Întoarcere



Aproape de suprafață. Sau poate chiar la câțiva pași desupra ei. Nu știu dacă am intrat în nori sau doar mi-am pierdut capul. Ceață în jur, apă și aer în vârtejul perfect care m-a ridicat deasupra pământului fierbinte.
Condiția pentru a te putea întoarce din infern e să mori în rochie albă. Acolo albul e nefiresc printre negru și roșu încins, te vor arunca din nou la suprafață. Pe mine m-au aruncat și m-am ridicat amețită dintre ierburile înalte.
Îmi place să cred că mă îndrept în direcția opusă. Că nu mai e cale de întoarcere. Pe drumul acesta, nimic nu mai seamănă. Doar ceața, care acum e în afara mea.
Voi merge către soare, așteptând căldura de sus să transforme în aer apa care mă învăluie. Mai durează puțin, pentru că ai lăsat imaginea în alb-negru. 

luni, 22 aprilie 2019

Mofturi de prințesă



Privirea ta
e bobul de mazăre
pe care îl simt pe sub toate păturile cu care mi-am acoperit patul.
Îmi zâmbești, și mă foiesc un pic
încercând să (nu)-ți arăt ce simt.
Dar îl simt ca pe o mică durere, dulce-amăruie,
și buzele mi se arcuiesc fără voie, chicotind,
ca și cum bobul de mazăre
mi s-ar plimba pe sub piele
sau mai degrabă pe sub degetele tale
care caută pe sub pături, răscolindu-le.
Mi-e cald si mi-e frig
sub pături și sub mâinile tale.

vineri, 15 martie 2019

a treia sinucidere

ma ustura buzele ca si cum abia te-as fi sarutat.
tocmai am dansat in jurul focului, amintindu-mi celelalte doua dati, dorul si durerea dulce, dragostea si lipsa ei.
mi-am dezbracat de arme si armura. armura am aruncat-o, armele i le-am dat ei, pentru ca mainile ei le-ar putea incorda mai gratios.
i-am lasat si arcul si sabia si focul. eu am plecat si de data asta mai departe, serpuind prin nisip.

duminică, 13 ianuarie 2019

De parte


De-o parte. De-o parte și de alta. De cealaltă parte. Doar eu. Tu ai trecut cu buzele și cu vârful cuțitului ai desprins marginile. Una de-o parte, una de cealaltă. Și nu mai ești, nici înăuntru și nici afară.
Stau pe margini și trec ușor cu buzele. Aș apropia și buzele rănii, e proaspătă și s-ar prinde repede. Dar pe margini se simte încă gustul tău și mai aștept un pic. Poate ai uitat ceva. Poate ai uitat. Ai uitat.
Trec cu degetele, ca marginile să se prindă mai repede la loc. Și să rămână o urmă. Pentru ca atunci când, peste o vreme, voi trece cu tot sufletul, să-mi amintesc că tu ai trecut și ai uitat pe aici. Pentru că dacă uit și eu, ar trebui să mai treci o dată. Și incă o dată. Până când am să-ți învăț literele, să înțeleg mesajul fără să trebuiască să-mi pipăi cicatricele. Poate mai treci. Poate îți amintești. Poate îmi amintesc.

vineri, 4 ianuarie 2019

Lectia de pictura


Și-a scos liniștit pensula și a trasat câteva linii pe hârtia din fața lui. Și din fața mea. Liniile erau roșii și pe măsură ce le desena mi se întuneca privirea. Nu avea vopsea roșie, de unde apăruseră? Întotdeauna picta cu negru. I-am privit mâinile, nici una dintre zgârieturi nu sângera. Aș fi fugit, dar nu puteam, liniile roșii mă țineau legată de scaun, cuvintele lui la fel. Cuvintele erau trasate cu vopsea neagră, și am închis ochii să nu le mai aud, păstrând doar vocea. Privirile mi-au revenit treptat, liniile s-au retras din jurul meu, rămânînd pe hârtie, ca pe o piele subțire, albă de frig și de frică.

Când am început să aud din nou cuvintele, povestea aproape se terminase. Aș fi vrut să spun ceva, să știe că, deși mi-a fost frică, n-am fugit de tot, am stat acolo cu el. Nu voiam să repet cuvintele, așa că i-am luat pensula din mână și am trecut si eu peste liniile roșii. Cu mâna mea, pensula a șters urme albe peste vopseaua roșie. A început să ningă și să se încălzească, să mă încălzesc.