postare de zi ploioasa. clipa de inceput, clipa de inceput al sfarsitului

imagine

la un moment dat va intrebam daca va amintiti despre prima clipa.

atunci cand ati inteles ca.

sau cand vi s-au intalnit privirile si chiar daca nu ati inteles nimic, ati simtit ceva-ceva. oricum, cei din jur pareau ca stiu cu mult inainte, si va barfeau cu nerabdare, asteptand sa va prindeti si voi, sau protestand impotriva presupusului secret.

...

azi va intreb daca va amintiti de cealalta clipa. nu cand l-ati vazut sau ati vazut-o pentru ultima data, cu inima facuta puzzle incomplet, ci aceea in care a aparut primul ghimpe in marea de trandafiri, sau prima coaja in dulceata de nuci, sau... stiti voi ce.

prima clipa de nesincronizare, cand v-ati simtit de pe planete diferite, fie ele chiar Marte si Venus.

cand unul vorbeste plin de entuziasm despre sine, iar celalalt a inghetat in tacere, pentru ca simte ca el a disparut.

de multe ori, clipa asta trece neobservata. pentru ca dupa ea, urmeaza din nou scufundarea in mare, in maaaarea dragoste care nu poate fi decat aceea.

doar ca bresa aparuta se largeste insesizabil. pana la a te uita cu disperare unul la altul, intrebandu-va cand a inceput.

in clipa aceea, in relatie nu mai sunteti / nu mai suntem / doi, ci patru.

el

ea

imaginea lui din mintea ei

si imaginea ei din mintea lui.

(formula valabila si adaptabila pentru orice tip de cupluri el-ea, el-el, ea-ea).

mi-am propus ca daca se va mai intampla sa surprind clipa, sa actionez, cat pot de delicat, chiar in acea clipa, sau imediat dupa, amintindu-i celuilalat de existenta mea si facandu-l sa ma vada. nu pentru ca m-ar ignora pe mine, imaginea mea ii poate fi extrem de prezenta si de pretioasa, ci pentru ca mi-am dat seama atunci de neconcordanta intre imaginea mea din mintea sa, si mine.

si atunci am cusut prima ruptura, si legatura se poate intari, ramanand flexibila.

si atunci putem face primul pas de la patru la trei, apoi la doi, si la un moment dat la Unul.

prima mea prietena

curtea scolii, inceputul clasei a cincea.

deja inceputul scolii nu mai era o bucurie cum fusese in clasele mici. nu prea aveam chef de noul inceput.

la inceput n-am vazut-o, dar mamele noastre socializau, asa ca...

nu stiu cum am ajuns sa ne imprietenim, cat de spontana a fost situatia, dar am stat in aceeasi banca patru ani, cu exceptia unor scurte perioade cand alte doua colege de-ale noastre se certau intre ele si se mutau cu cate una din noi in banca, iar noi complotam despre cum sa facem sa le impacam...

ma atragea la ea o parte din mine la care atunci nu aveam acces: in ,,La Medeleni", ea ar fi fost Olguta, iar eu Monica. intre timp, diferentele s-au atenuat.

ne-am scris lungi scrisori in timpul liceului si al facultatii, ne-am citit reciproc jurnalele...

in fiecare an eu imi masor valoarea anului dupa numarul de prieteni noi castigati si de prieteni vechi cu care am pastrat legatura. avem 30 de ani de prietenie...

acum traieste in Franta, vine o data pe an, si cand vine ne rezervam o zi in care facem cate o tura de lac in Herastru si ne punem la curent cu ce-a mai fost prin vietile noastre. si suntem fericite sa ne dam seama ca, pe cai diferite, in anul acela am strans cam aceleasi lectii de viata si am ajuns la aceleasi insighturi...

la multi ani, surioara draga!

intalnire, zambet

mergea repede in fatza mea, i-am recunoscut mersul alert. m-am bucurat vazandu-l; nu mi-am pus problema sa-l opresc, n-aveam nici un motiv. nu-mi vine sa opresc asa, pe strada oameni importanti si dragi mie doar pentru ca ma bucur ca ii vad.

l-am reintalnit in librarie. statea in spatele meu. nu m-a vazut, nu m-a recunoscut. a luat cartea pe care eu o rasfoisem si o asezasem la loc. cand l-am simtit in spate, am zambit raftului din fatza mea, apoi m-am intors doar un pic de tot spre el, cu o urare, pe tonul cel mai simplu, ca si cum as relua o conversatie intrerupta doar de cateva clipe. mi-a raspuns la fel de simplu, foarte putin surprins. si cred ca multumit ca nu spun nimic mai mult, ca nu ii cer nimic, o intalnire, o programare, ceva, ca nu sar sa ii spun cum mi-au schimbat viata cartile lui.

si totusi... chiar daca antrenamentul si convingerile nu permiteau o conversatie, a ridicat un deget spre o carte: ,,l-ai citit pe individul asta?" ,,da." ,,bravo!" si pentru o clipa i-am simtit bucuria pe care o simt si eu cand intalnesc oameni care merg pe drumuri cunoscute si preferate de mine...

atat. poate ca daca as fi spus ,,nu", ar fi mai urmat cateva cuvinte. oricum, nu multe. s-a asezat la casa sa achite cartea aleasa, eu m-am mutat sa admir alt raft, apoi am iesit.

el a luat-o repede inapoi ca si cum ar fi facut drumul doar pentru acea carte, eu inainte, bucurandu-ma ca am intrat in librarie chiar daca nu doream nimic special.

si a fost zambetul zilei.

vinerea de poezie - din poezia de dragoste a lumii

Ei citesc impreuna

(anonim / poezie chineza)

Si astfel poate-ncepe-un fraged dor:

tu, fara graba, frunzaresti o carte

si deodata te opresti, usor.

Un zvon suav te-a ametit de moarte.

Din paginile cartii, el pluteste.

Te tulbura o dulce rasuflare,

cand de al tau, obrazul si-l lipeste.

Si inima ii bate, tare, tare.

Toate simturile mele

(Anda Amir-Pinkerfeld)

Toate simturile mele - sufletul

le-am pus in varful degetelor

pe care prin parul tau le treceam.

De-atata suflet, degetele imi tremurau

si m-am oprit.

M-am prefacut toata in varfuri de degete

ce-ti netezeau parul.

Pe cand ne povesteam ceva

(Christian Morgenstern)

Pe cand ne povesteam ceva-ntr-o doara,

fara temei - o pauza - si-n ea,

adancurile noastre se aflara.

Apoi, aceeasi fraza - dup-o clipa

in care-adanc, tacut, ne-am cununat

fu iar usoara vorba, iar risipa...

Uneori

(Friederike Mayrocker)

Uneori prin nu stiu ce miscari intamplatoare

mana mea atinge mana ta, dosul palmei tale

sau trupul meu, inchis in vesminte se reazama o clipa,

aproape fara sa stie, de trupul tau in vesminte.

Miscarile astea minuscule, vegetale aproape,

imi strafulgera inima

si bergata ca un cutit voluptuos

si-s secatuita ca o fantana intr-o vara fierbinte.

Cantec de primavara

(Adalstein Kristmundsson)

Un vant usor

de asfintit

ma prinde tot.

Extaz si dor

sa spun cuiva,

nu stiu, nu pot.

e-n versul meu

ceva nespus,

nespus de tot.

despre compasiune

cealata fatza a pasiunii...
departe de a se inrudi cu mila, atunci cand e autentica, e foarte aproape de dragostea pasionala.
doar ca nu are flacara acesteia, ci doar caldura blanda ramasa dupa implinirea ei. imblanzita de intelegere...
floare marunta si catifelata la poalele vulcanului linistit. pe care o simti de departe, cat e de mica, la fel de clar cum vezi vulcanul in desfasurarea lui.

o facui si p'asta :))

unde iti sunt urechile?

sunetele intra prin tot corpul. ai impresia ca mai mult prin urechi...

doar pentru ca te-ai obisnuit sa auzi cu urechile...

in functie de frecventa, suntele pot sa intre in tine prin orice parte a corpului: unele, mai subtiri prin cap sau gat. altele mai grave, prin centrul pieptului, si atunci corpul vrea sa se invarta si bratele isi cauta ritmul. daca sunt si mai joase, coboara spre abdomen, si atunci vibratiile care merg spre picioare iti aleg spatiul pe care vei dansa. cand coboara si mai jos, spre sex, apare partenerul de dans, care isi potriveste ritmul cu al tau, ca apoi, incet si pe nesimtite, sa ti-l transmita pe al lui, pana la sincronizare sau desprindere. depinde de ritmul muzicii, uneori e suficienta o singura melodie.

sunetele isi fac loc prin nervi si vasele de sange, iar miscarile de dans dau impulsurilor nervoase si fluxului de sange trasee si ritmuri neobisnuite, facand simturile sa se raspandeasca in tot corpul, dan acces la domenii de frecventa nestiute pana atunci: ultraviolet, infrarosu, ultra si infrasunete, universuri paralele cu legi care functioneaza doar cat tine muzica.

dupa ce s-a terminat pleci mai departe transformat, indiferent daca stii asta sau nu.

ce conteaza?

ce mai conteaza?

unde mai sunt valorile pentru care sa luptam?

in apararea impotriva durerilor si dezamagirilor tot mai dese, ne amagim ca, de fapt, ceea ce tocmai am pierdut nu avea mare importanta.

dupa o perioada de intimitate si pasiune, dar fara prea mare implicare, in momentul cand cealalta persoana iese din viata noastra ne spunem, cu dintii stransi, ca nu are mare importanta, oricum nu era el/ea.

cand renuntam la un vis ne felicitam si ne spunem ca nu conteaza, oricum e mai bine sa traiesti cu picioarele pe pamant, char daca nisipiul sau asfaltul fierbinte ne arde talpile.

cand ne pierdem timpul umbland de colo-colo pe jumatate adormiti ne spunem ca oricum nu conteaza, era timpul nostru liber neplatit de cineva, oricine, care ne-ar suge sufletul in schimbul painii zilnice.

.

la un moment dat, in locul tuturor viselor si iubirilor pierdute, al vitalitatii si bucuriei disparute pe nesimtite, in noi ramane un mare gol. si ce conteaza, majoritatea oamenilor traiesc asa...

.

(inspirata dintr-o discutie cu unu care zicea ca... oricum, nu conteaza, ca tot nu citeste...)

in somn si in loc de...

somn cu ochii mici, cu m peste n, cu flashuri luminoase pe sub pleoape si idei ametite...

la inceputul vacantei n-aveam somn, acum, ca se apropie de final as tot dormi... numai asa, ca se termina (desi cea mai grozava parte a ei abia urmeaza, plec cateva zile cu maestrul la munte)...

si asa adormita, cand ma plimb prin blogosfera, inteleg altfel cum scriu cei ce scriu... mai ales cei care scriu la ceas de noapte... cum aduna ei picaturile si faramele zilei si dle distileaza scotand parfumuri si esente...

cum isi ingrijesc ranile si isi trec delicat aici tristetile semnate cu picaturi de cuvant inchegat, greu si obosit, cu stralucire demna si verticala...

uneori clatinandu-se si dezactivand comentariile pentru a ramane in echilibru, permitand celorlalti sa vada fara sa atinga...

sau scriind repede un comentariu neutru sau chiar vesel dupa cel al ranii, pentru ca cei care citesc doar ultimele postari sa nu stie, sa nu simta...

vad indragostitii scriind alert versuri crude si ganditorii transcriindu-le lent pe cele coapte...

gust din ispitele descrise savuros de cei care se adreseaza direct simturilor...

si astept cu emotie sa citesc in dimineata urmatoare roua si sudoarea noptilor oamenilor dragi...

de dragoste si dor

cand iubirea se misca intr-o singura directie, foc spre pamant uscat, firul se rupe repede. flacara n-a apucat sa danseze, aplecarea asupra a ajuns dezechilibru.

n-ai apucat sa intelegi ca pamantul uscat n-avea nevoie de foc inca, ci de ploaie marunta si indelungata. prea tarziu...

urmeaza o scurta perioada de dor, in care te transformi tu insuti in pamant uscat, pentru a pastra imaginea celulalt inca o vreme. imaginea se sterge si ea repede, caci in pamantul uscat brazdele misca doar praful.

ajuns desert, iluzia fierbintelii mai pastreaza dorul o vreme. apoi pleaca si acela, dus de vant. in perioada urmatoare, raspandesti nisipul stralucitor si din amintirile ramase o modelezi pe Fata Morgana. ii privesti cu mila si ingaduinta pe cei care te strabat vrand sa ajunga in partea cealalta sau sa-ti smulga secretul mirodeniei. pasiunea lor e marunta, nu te induioseaza, doar te amuza. tot ce le poti oferi sunt lectiile si probele.

o vreme te distreaza modul in care ei se confrunta cu ceea ce le oferi.

rar, pasiunea unuia te face sa tresari, amintindu-ti. si aceluia ii scoti in cale o fantana... el bea si trece mai departe. fantana ramane, o rana repede acoperita de nisip...

in jurul fantanilor se tes legendele, caci apa, chiar de potoleste pe moment setea, aprinde dorurile celor care beau, ca ei sa mai arda, la randul lor o vreme, mici puncte luminoase in noaptea inghetata. caci noaptea in desert e frig.

desertului, nici o ploaie nu ii potoleste setea. apar uneori fire de iarba, si dispar repede. si totusi, viata ramane, dragostea nu moare. semintele asteapta luni si ani urmatoarea ploaie. si atunci incoltesc cu putere.

despre un spatiu magic numit ACASA

sursa imagine
,,acasa este acolo unde esti imbratisat".

cu ochii inchisi, acceptare deplina, neconditionata.

intr-un spatiu nou, aleg intotdeauna locul de langa fereastra.
uneori imi vine sa trec prin ea. nu conteaza daca spre interior sau in afara.


am inteles ,,acasa" in momentul in care cineva mi-a desenat fereastra Johari.
care seamana foarte bine cu o inima, cu cele patru camarute ale ei.

Senzaţia puternică de ,,acasă” în momentul lărgirii zonei necunoscute. Ideea că senzaţia de ,,acasă” nu e legată de un loc, de un om, de un spaţiu sau de un timp anume, ci de a trăi iubirea, înţelepciunea şi puterea oriunde, oricând şi alături de oricine.
Zona necunoscută – zona de unde am pornit şi unde ne vom întoarce, sămânţa primită din care ne cresc frunzele şi florile şi sămânţa pe care o lăsăm la finalul ciclului.
În acel loc/timp acea stare poartă numele de ACASĂ.

In schema inimii, echivalentul zonei necunoscute din fereastra Johari este ventriculul stang, locul de unde porneste sangele care hraneste tot corpul.

abundenta si prosperitate

cere si ti se va da! inca o tufa de trifoi cu patru foi :))

sa aveti noroc cu carul...

emotii second-hand

de cateva zile recitesc literatura SF.

uite-asa, m-am trezit ca imi trebuie neaparat niste scenarii despre diverse. si structuri de modelat pentru nascocirea de noi Universuri.

in adolescenta, almanahul Anticipatia era pandit la aparitie si apoi, daca se epuiza inainte sa pun mana pe el cautat prin targuri si anticariate, imprumutat, oricum citit pe nemestecate, apoi recitit si mestecat indelung.

acum, recitind povestirile asimilate inconstient cu 10-15 ani in urma am retrait emotii si idei din acea perioada.

povestirile mi s-au parut superbe, si nu stiu daca pentru ca, primele fiind mi-au modelat atunci receptorii literari din creier, sau, intr-adevar, literatura anilor aceia avea o incarcatura emotionala mai puternica...

sau poate ca perioada de receptivitate e maxima in anii primei tinereti si tindem sa ne conservam preferintele din perioada in care tocmai ni s-au innodat neuronii rupti la loc :)))

cu noduri suficient de stranse pentru a ne permite sa spunem: ,,ehei... pe vremea mea..."

Mariile satului

in satul in care s-a nascut mama si unde, din pacate, ajung din ce in ce mai rar, o mare parte din femeile satului poarta numele de Maria. si bunica, pe care mi-o amintesc vag, si o matusa care a plecat de mica si a in a carei poveste am intrat foarte tarziu...

cand eram eu mica mi se parea ca toate sunt Marii...

in biserica e o icoana mare a Sfintei Maria, pe rama careia scrie: donata de Mariile satului. cand am vazut-o am avut senzatia ca toate Mariile s-au unit intru credinta si satul e aparat vesnic impotriva a orice rau...

.

multi ani fericiti Mariilor din prezent!

avantaje sociale

imagine

in lumea animala, statutul de alpha male se obtine prin lupta cu ceilalti masculi ai grupului. invingatorul alege apoi femela sau femelele preferate si isi transmite genele mai departe. deci, generatia urmatoare va fi alcatuita in mare parte din urmasii masculului celui mai puternic.

apoi, in decursul evolutiei, situatia s-a schimbat in mod subtil odata cu dezvoltarea limbajului si a granitelor teritoriale.

masculii puternici au ramas in grupul lor, aratandu-si unii altora muschii, iar cei empatici au patruns in grupul de femele unde nu au avut nimic special de facut, decat ceva treburi pe langa casa. tot ce au de facut la nivel inalt de maiestrie e sa le asculte. asta le asigura selectia. deocamdata nu sunt multi, dar daca se dovedesc buni ascultatori, generatiile urmatoare vor fi formate din indivizi cu un grad inalt de inteligenta emotionala...

ceea ce ar putea fi imbucurator pentru soarta omenirii si a planetei... :))

primul sarut

prima data poate sa nu fie neaparat prima experienta, ci prima experienta memorabila...

cu mii de ani in urma, sau poate doar zeci, pe malul unei mari care nu muscase atat de mult din tarm ca acum, expusa soarelui si vantului, priveam de la oarece distanta un barbat inconjurat de femei care il felicitau de ziua lui.

si eu imi doream sa-l felicit, il admiram mult si imi doream sa-i seman candva...

doar ca nu voiam sa ma amestec printre cele care se agitau si trageau de clipele de atentie pe care le doreau de la el...

si totusi, sa plec fara sa vorbesc cu el ar fi fost si mai frustrant...

asa ca am asteptat pana a scapat de roiul de admiratoare si m-am indreptat spre el zambind oarecum nesigur si vorbindu-i in soapta in timp ce ridicam lent privirea spre el... suficient de lent, pentru ca atunci cand ochii mei au ajuns in ochii lui privirea sa nu tremure...

m-a privit zambind si s-a aplecat spre mine. am vrut sa-l sarut pe obraz si m-a sarutat pe buze.

pe neasteptate si uimitor, ca tot cerul in toata marea. o clipa. suficienta.

sarutul acela nu le-a anulat pe cele de pana atunci, ci a fost doar un punct de reper pentru urmatoarele.

in anii ce au urmat, m-a vazut crescand, l-am vazut maturizandu-se. nu foarte de aproape. am invatat de la el cu drag ce avea sa ne invete.

la un moment dat m-am desprins de comunitatea sa si am continuat sa privesc de departe. l-am vazut respins de cei care il admirasera, l-am vazut renascand si construind in jurul sau o noua comunitate, mai mica si mai stabila.

poate l-as fi urmat, dar propria mea evolutie ma dusese de mult in alta directie...

cu toate astea, daca il voi mai intalni, daca ma va mai recunoaste, o sa stie ca eu am avut incredere in el in tot timpul acesta.

la multi ani, lebada-vultur!

puiul Lunii

imagine

am alergat nebuna prin toata Calea Lactee.

m-am oprit sa ma odihnesc in muntii Lunii, sa mai prind un pic de putere inainte de a mai face o tura.

dupa lunga alergare, corpul incins imi siroieste de lapte. dau sa il sterg cu mana, dar mana apasa mai tare si scoate noi picaturi.

veniti dupa miros, cainii Lunii ma inconjoara.

ma asez pe o piatra, siroind in continuare, iar ei se lungesc in jurul meu.

unul dintre ei, un pui, se apropie si imi linge incet degetele. pentru o clipa mi-e tema, caci stiu ca e suficient sa apese putin si laptele sa se inroseasca. dar el se ocupa bland de dulceata degetelor mele...

si in ochii lui e atata blandete si dragoste ca ma topesc privind.

si ma coplesesc sentimente amestecate - nu mai stiu daca ele e puiul meu, sau eu sunt puiul lui...

.

undeva, in departare, pe tarmul marii Lunii, omul din Luna si iubita lui se plimba mana in mana, val dupa val. eu voi intra in imbratisarea lor, intorcandu-ma astfel pe Pamant.

sunet si lumina

partitura cade uneori, ca si breteaua rochiei...

partitura o ridica, umarul ramane gol si vibrand sub lemnul lucios.

isi musca buzele de copil si arunca priviri doar pe jumatate coapte pe sub gene.

mainile ii zvacnesc in ritmul impus de partitura adulta. si pe alaturi, uneori...

n-are chef de spectacol, ar fi trebuit sa fie in vacanta.

lui nu prea-i pasa de viola ei. iar ei, din ce in ce mai putin. are treaba: creste.

copac cautandu-si radacinile...

imagine

radacini multe, intanzandu-se nici el nu mai stie pana unde...

toate au provenit din radacina principala care a crescut si s-a ramificat in calatoria lor spre centrul pamantului in acelasi ritm cu ramurile care s-au impletit si despletit spre stele si soare...

ca sa se simta centrat, se retrage in radacina principala care se strange redevenind radacinita embrionului care, mirat, intra din nou in samanta si asteapta sa se coaca fructul, sa se rotunjeasca apoi verde din ovarul ingreunat al florii...

iar floarea isi aminteste extazul care a cuprins-o cand maruntele granule de polen au incoltit pe stigmatul lipicios... si isi retrage apoi intr-un mugure din ce in ce mai strans valul de culoare si parfum cu care explodase in asteptarea polenizarii...

iar mugurii se retrag in ramuri pentru inca un anotimp... pana cand crengutele din ce in ca mai subriti si proaspete isi opresc respiratia sub muscatura frigului...

metamorfoze inverse. atata ca, la copaci se produc anual, ritmic, deoarece la ei linia timpului e rasucita in cercurile ce se vad abia dupa incheierea misiunii lor pe acest Pamant.

lacrimogene

undeva, cu ani in urma, pe parcursul dezvoltarii mele personale, a existat un moment important in care lacrimile mi s-au transformat in cuvinte.

pe atunci plangeam mai mult si vorbeam mai putin. acum vorbesc uneori mult, alteori putin, dar plang foarte rar.

totusi, sunt doua exceptii (sau, ma rog, categorii de exceptii) care imi inchid gura si imi scot instantaneu lacrimile afara intr-un protest copilaresc. filmele si cartile cu mare incarcatura emotionala...

adica problemele mele existentiale sunt abordate in majoritatea cazurilor cu calm si intelegere, dar ale altora (personale reale sau imaginare) imi rup inima...

cu cartile e mai simplu, pe cele profund emotionante le citesc doar cand sunt singura; daca am pe drum o astfel de carte din care citesc pentru a scurta timpul subiectiv pierdut pe drumuri, in momentul in care dau de un pasaj care ameninta sa-mi rupa inima (parsivi scriitorii astia care aleg personaje animale sau copii si arunca proiectii concentrate asupra lor) inchid cartea, indiferent cat de lung e drumul.

acasa, cand dau de un astfel de pasaj ma opresc o clipa, imi las emotiile sa izbucneasca iar apoi las ideile sa se inlantuiasca liber, ducandu-ma la o inregistrare suspecta... cu care lucrez apoi...

singura prolema raman atunci filmele; pentru ca, uneori si comediile au fragmente profund induiosatoare, nu mi-am mai permis de mult sa merg la cinematograf insotita...

later edit - ce voiam de fapt sa spun:

acu, un pic mai obiectiv vorbind si mai la rece...

de multe ori, emotiile pe care le experimentam par sa nu fie ale noaste, sa fie imprumutate; sa avem senzatia ca traim emotia altuia... si sa zicem ,,da-l incolo, ca nu e adevarat..."

de fapt, tot ale noastre sunt, doar ca nu ne sunt in mod direct accesibile. contactul cu ale altora e doar calea de acces spre comorile noastre ingropate. chiar daca sunt ingropate in fundul curtii, in groapa cu gunoi.

merita din cand in cand cate o incursiune. chiar penibil de lacrimogena.

clipe de placere pura

citisem ieri pe un blog despre niste picaturi de ploaie... si mi se facuse o pofta teribila...

sigur, si dusul poate da senzatii asemanatoare, dar e previzibil...

in sfarsit a plouat si ploua inca si pe strada mea...

am iesit sa ma plimb, fara alt scop decat sa ma bucur de ploaie, doar cu cheile in buzunar. nici n-am inchis lumina, nici calculatorul...

a fost o plimbare destul de scurta, dar grozava...

de mult nu mai mersesem asa, fara nici o treaba, doar din pura placere prin ploaie... fara grija de a-mi proteja una-alta de apa, fara a ocoli baltile...

si ce simplu e...

ce usor sa-ti oferi o bucurie pura... am profitat de faptul ca era prea putin lume pe stradutele pe care le-am ales si am scuturat si crengile, mi-am bagat fatza in frunzele ude...

taare bine...

am mers privind in sus si apa s-a mirat si ea ca intra prin ochi in loc sa iasa...

ploua in continuare...

vorbe, vorbe...

cad uscate de pe suprafata inimii, ca foitele de ceapa. da, probabil de aia ma ustura ochii cand o decojesc...

a ramas goala si ii e cam frig, se strange. sangele se scurge spre margine, dar ramane in corp... nu o pot pune inca la loc, mai e mult de lucru pana cand, pe suprafata ei spalata si curata se vor scrie iarasi cuvintele potrivite in clipa potrivita, in ,,timpul vorbelor noi".

imi tremura mana pe pana muiata in amestec de sange, aur si miere. amestecul e greu de facut, daca gresesti proportiile sau incurci borcanele penita aluneca si zgarie, si dupa aceea trebuie sa o iei de la inceput...

,,doar un limbaj insuficient ii opune pe omeni unii altora, caci dorintele lor nu difera", scria Zburatorul in Citadela sa. tare mi-as scrie asta, dar ma tem ca nu ajunge aurul.

sau... poate... un cuvant mic, mic de tot... pentru care nu-mi ajunge toata mierea...

sange e din belsug. zero negativ, de donator universal.

transfigurare

transfigurare. trans-figurare.

trecere dincolo de figura, dincolo de corp.

acel Nobody, no-body de care vorbea, nu de mult, Mikka.

emotii multe, peste tot.

nu doar in mine, ci peste tot.

multe se petrec in zilele si noptile acestea. luna plina isi ascunde fatza cu o eclipsa, oameni si grupuri de oameni isi exprima deschis visele si obiectivele, dorintele si sperantele...

pentru a le pune cu mana lor in corabia lunii, incredintand Universului implinirea lor sau pentru a pune mana pe carma, indreptand corabia spre insulele cu comori unde vor arunca ancora sperantei...

mult si frumos.

una din dorintele mele este legata si de sarbatoarea ortodoxa de azi, Schimbarea la Fata.

Iisus s-a aratat pentru o clipa celor apropiati in toata maretia Sa.

sperand ca vom intelege ca si noi am fost facuti dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu...

imi doresc sa inteleg cu adevarat si sa simt lucrul acesta.

sa-mi depasesc limitele mintii, ale trupului, aratandu-ma in totul, in toata lumina a ceea ce de fapt sunt, fac si am.

vreau sa fiu ceea ce sunt deja. in mod constient.

e o maaare parte a visului cel mare...

sursa poza

detest cutremurele

acum vre-o 10-15 minute m-am ridicat brusc de pe scaun si m-am proptit in tocul usii cu ochii in lampa.

un usor zgaltait, nimic mai mult. lampa s-a oprit repede. deoacamdata atat.

e ok in timpul zilei, se mai intampla. noaptea sunt mai nesuferite pentru ca reflexele mele nu sunt asa rapide. de obicei raman in pat de lene, pentru ca pana m-as ridica oricum trece.

acum o vreme un astfel de cutremur m-a facut sa traiesc in mod acut cateva clipe de singuratate. ma despartisem de un ,,el" de cateva zile. si mi-as fi dorit in momentul acela sa il pot suna, sa ma alint un pic spunand ca mi-a fost frica. nu conteaza daca mi-a fost cu adevarat sau nu. ci ca ar fi fost un pretext sa il sun. am rezistat si n-am sunat. a doua zi, toti povesteau ce faceau in momentul acela. toti se sunasera unii pe altii. ii uram pe toti, si nu le puteam spune. stiam ca o sa treaca repede si o sa-i iubesc din nou, regretand clipa de egoism.

acum sunt fericita si recunoscatoare ca daca vreau, pot sa dau un telefon. m-am simtit nevoia.

clipe de fericire

asta e dorinta pe care vreau sa o incarc in corabia ce porneste in noaptea urmatoare catre luna plina...
sper ca pe undeva, pe acolo exista vre-un traducator :)

ca o mumie...

infasurata in hartii...
in ultima vreme ma ocup cu stransul hartiilor. care sa arate ca sunt, ca pot, ca am... ca sunt competenta, ca am dreptul sa exist si sa zic una-alta.
la inceput m-am bucurat. da, social mai fac cate un pas.
in realitate, nu.
daca, dupa vechile traditii la nasterea mea s-ar fi plantat un pom, acum ar fi fost in intregime consumat pe hartiile care ma incojoara.
pierd ceva... fiecare astfel de anexa a mea detasabila ma face sa ma simt ca in lipsa ei nu sunt perceputa ca intreaga...
bine, nu ma refer la voi. stiti asta...

fascinatie

dulce si aromat, fascinant si mortal.

pentru unele din ele a fost prea mult.

ma imaginez in locul lor, inotand intr-o piscina cu cafea. luand din cand in cand cate o gura, pana cand inima, batand din ce in ce mai tare imi va spune sa ma opresc.

a vedea, a simti...

una din aleile Gradinii Botanice din Iasi, cea care trece prin fatza serelor poarta o indicatie ciudata: sectia nevazatori.

palnte aromatice, cu frunze si flori parfumate, plasate pe console care pun la indemana etichete cu denumirile in limba latina si romana. si in inca un limbaj. in Braille.

m-am plimbat cu ochii inchisi printre ele.

am rupt cate o frunza, am frecat-o intre degete sa ii smulg parfumul si mi-am mirosit apoi degetele.
cu aceleasi degete am pipait conturul frunzelor si le-am trecut apoi peste punctele in relief care inchegau in Braille numele plantei...

nu stiu Braille, desi ma fascineaza. mi-e teama sa-l invat, ca nu cumva, candva sa am nevoie.

cu cei care il folosesc, mi-am cautat cu atentie cuvintele, ca acestea doar sa spuna sau sa atinga, fara a arata. greu. habar n-aveti cat de greu e sa scoti expresiile legate de vedere din vorbirea curenta...